Într-un gest nobil remarcat răzleţ, trei femei şi-au pus penelul în mâini şi au redat faţada bisericii din Cosmeşti

Monica Vasilescu

În Teleormanul împânzit de urât, nepăsare și neimplicare există și artă autentică, adevărate valori, geniu artistic. Acestea toate, puse în slujba lui Dumnezeu, aduc speranța că lumea nu se prăbușește. Au atătat asta trei femei cu rădăcini în Teleorman, care au studiat canoanele bisericești și au refăcut fațada unui lăcaș de cult de mai mare frumusețea.

Mădălina Baciu, alături de mătușa și de verișoara sa, Silvia respectiv Patricia Vărzaru, ne arată cum, cu îndemânare, strădanie și har, sufletele „rebele“ îşi mențin rădăcinile şi dau valoare unor porțiuni de ciment ignorate multă vreme. Cele trei au stat cocoțate pe schele, au mânuit cu talent penelul și li se pare puțin lucru că au redat aspectul Bisericii din localitatea Cosmești.

Cu emoții mari, curaj și un pic de inconștiență, așa cum spune Mădălina, s-au apucat de treabă şi au refăcut faţada lăcaşului de cult din localitatea copilăriei, pe care o găsiseră cu peretele pregătit pentru frescă, personajele schiţate, dar parţial colorate şi mult deteriorate. Aceasta ne-a povestit că propunerea a venit de la preotul satului, Florin, care ştia de priceperea lor în materie de pictură. “E vorba de biserica noastră din sat, acolo unde ne-am botezat toţi şi s-au cununat cei mai mulţi din familia noastră. Înainte arăta deteriorată. Faţada nu fusese terminată, cred că pictorul a rămas fără culori, sau biserica a rămas fără bani, acum 20 de ani când a fost pictată. Părintele ştia de sora mamei mele că este talentată. Pictează de mulţi ani, a mai pictat şi spitalul din Videle, secţia de pediatrie. Iniţial, propunerea a fost făcută către ea. A acceptat-o, dar cu emoţie, normal, ca orice om care n-a mai pictat niciodată o biserică. De fapt, noi toate trei avem preocupări artistice, dar diferite. Silvia, mătuşa mea, pictează în ulei pe pânză, Patricia, fiica ei, e pasionată mai mult de desen în cărbune, iar eu pictez pe sticlă. Şi niciuna dintre noi n-am mai făcut ceva asemănător. Aşa că ea a avut ideea să facem asta toate trei, în primul rând, pentru a termina mai repede, apoi pentru că punând cunoştinte de colo şi de colo se adună ceva mai multă experienţă în domeniu. Sarcina mea a fost să procur culorile, am cerut ajutor de specialitate într-un magazin de profil şi am primit. După care ne-am informat vreo săptămână, am citit despre pictura bisericească, am căutat în mai multe reprezentări sfinţii pe care îi aveam de restaurat pe faţadă, să vedem cât ne este permis să variem culorile (nu sunt permise foarte multe modificări) şi-am purces la treaba. Am avut parte de mult ajutor de la oamenii din sat, ne-au adus schele, veneau şi ne ajutau cu mutatul lor, acolo unde era nevoie, ce să spun… a fost aşa o chestie din aia în care a pus umărul multă lume şi s-a simţit”, ne-a povestit Mădălina Baciu.

“Doamne, dacă e păcat ceea ce fac şi nu vrei să fac asta, atunci lasă-mă să cad”

Pentru că numai un om împăcat cu Dumnezeu poate să reflecte iconografic chipurile sfinte, cele trei femei au purces timid spre urcuşul sfinţeniei. “Noi am încercat să ne pregătim sufleteşte cumva, am ţinut post, ne-am spovedit. Şi… pentru că ştiam că “nu e voie” să pictezi biserica dacă nu eşti pictor de biserici, atunci când m-am urcat pe schela aia, la vreo 4-5 metri deasupra solului, mi-am zis: “Doamne, dacă e păcat ceea ce fac şi nu vrei să fac asta, atunci lasă-mă să cad”. Şi nici nu ne-am clătinat! Ar fi fost iminentă o buşitură zdravănă, pentru că schela era precară, se mişca din toate încheieturile, era foarte foarte fragilă, iar noi trebuia să ne distribuim greutaţile cam pe toată lungimea ei, să n-o dezechilibrăm. De exemplu, în poza în care pictez eu un înger, cel mai de sus, Silvia, mătuşa mea, trebuia să stea pe o anumită scândură, dacă ar fi uitat vreo clipă sau s-ar fi mişcat, mă lasă fără contragreutate şi mă duceam ca bolovanul. De-aia ne şi făcusem un sistem de comunicare, în sensul că cea care era în pericol să cadă, îi amintea constant celeilalte, la fiecare câteva minute, “vezi ca esti contragreutate”, ca să nu se întindă după vreo pensula sau culoare, uitând ce responsabilitate are şi să ajungem, Doamne fereşte, pe la spital… Erau şi momente amuzante”, a mai spus aceasta.

De joi până marţi a durat “opera”, iar acum, după finalizare, se uită cu satisfacţie la rezultat şi îşi închipuie mândria de pe faţa bunicului, care nu-i mai este alături. “Noi ne iubim biserica şi satul în general. La câţiva metri de noi sunt crucile bunicilor, străbunicilor şi părinţilor. Să refacem o faţadă a fost mai mult o onoare şi o ocazie de a ne arăta noi dragostea, decât un ajutor dat bisericii. Rădăcinile mele sunt acolo, eu am crescut acolo, la bunici. Bunicul meu nu mai e de doi ani, dar când pictam noi acolo, ne mai aruncam câte un ochi spre mormântul lui şi ni-l imaginam mândru de noi”.

Puţine reacţii pozitive…

După terminarea cu succes a lucrării, preotul satului nu numai ca e mulţumit, ci a lansat şi provocarea de a restaura tinda bisericii, o lucrare mai complexă pentru care cele trei se vor pregăti temeinic. Cât despre reacţia localnicilor în urma vizualizării a ceea ce s-a realizat la biserică, Mădălina spune că nu poate aprecia că tot satul e în extaz, din contră, unii nici n-au trecut pe-acolo, alţii nici nu ştiau că ar fi nevoie, unii nici n-au observat, dar, mai precizează ea, a meritat fie şi numai pentru bucuria şi mândria părintelui din comună.

Am întrebat-o pe Mădălina de ce face efortul acesta şi, cu o modestie ieşită din comun şi cu teama de a nu da un răspuns de prost gust sau prefăcut, a răspuns: ”Sunt mai multe motive: în primul rând o facem pentru că putem. Şi, în al doilea rând, pentru că ne place. Iar în al treilea, pentru că e frumos să vezi oameni fericiţi”.

“De-aş fi pictor de biserici, n-ar fi una nepictată în Teleorman”

Mădălina Baciu este autodidact și se hrănește cu pictură. A realizat diverse lucrări pe care, din lipsă de lăudăroşenie, nu le-a expus până acum în cadru organizat, doar pe Facebook. ”Am o pagină care se numeşte “Crash Test Art” şi în care mi-am pus lucrări de-ale mele, dar fără succes. Nu mi-e clar dacă din cauză că sunt eu prea puţin talentată sau pentru că Facebook-ul nu e chiar cel mai potrivit mediu să încerci să vinzi pictură. Sunt sceptică pentru că nu am nicio şcoală în domeniu, tot ce fac e „după ureche” şi nu ştiu nici măcar dacă pictez corect. De-aş fi pictor de biserici, n-ar fi una nepictată în Teleorman”.