În județul fără industrie, funcționează de minune capitalismul – “Spuneți-mi cât să vă plătesc pentru funia cu care o să vă spânzur?”

Carmen Dumitrescu
Lipsa locurilor de muncă este principala problemă a teleormănenilor. Și, pentru un județ aflat în vecinătatea Bucureștiului, conspirația potrivit căreia politicienii sunt responsabili pentru asta, fiind mai avantajos electoral să ții oamenii în sărăcie și incultură , pare cât se poate de sustenabilă. În tot acest timp, economia județului e în cădere liberă și sigură. Marile fabrici, care susțineau veniturile a mii de alexăndreni în așa zisele “vremuri de tristă amintire”, mai au acum câteva zeci de angajați, plătiți cu minimul pe economie. Sunt, evident, și excepții, dar puținătatea lor le pune în umbră, lăsând la vedere fabrici, în care mai auzi doar sunetul vag al unor utilaje. Comenzile sunt puține, producția e scăzută iar oamenii vin la locul de muncă doar de dragul celor câteva sute de lei pe lună, care le asigură plata utilităților și a pâinii zilnice. Oricum, ei știu că alte oportunități nu au iar patronii nu vor avea niciodată imbolduri generoase, așa că toți s-au resemnat. În tot acest timp, politicienii locului își cumpără mașini scumpe, haine de firmă și, de ce nu, terenuri și case. Nu mai miră pe nimeni bogăția unei clase privilegiate într-un județ unde sărăcia e la ea acasă. Și se simte atât de confortabil, încât ceva ne spune că n-o să ne părăsească niciodată.
Afaceri de… insucces
Au fost timpuri când în Alexandria se muncea. Numai Koyo România susținea în zonă activitatea câtorva mii de oameni care erau și remunerați destul de consistent. Între timp, comenzile au început să scadă, producția s-a adaptat la comenzi și oamenii au început să fie concediați pe bandă rulantă. Nimeni n-a putut opri dezastrul iar modelul a fost urmat și de alții, care n-au simțit niciodată cum miroase concurența reală pe piața muncii. De aceea, patronul a devenit un micuț Dumnezeu, pe care nimeni nu-l contestă iar angajații și-au asumat, fără proteste, rolul de sclavi pe plantație. De altfel, o simplă tentativă de a discuta cu un reprezentat al conducerii Filaturii s-a soldat, pentru reporterii ziarului Liber în Teleorman, cu un refuz de tipul: “Ni s-a spus încă de la început că ei nu doresc să discute cu presa. Pur și simplu, nu-i interesează să dea explicații”. Între timp, târgul vuiește cu privire la condițiile în care muncesc cei peste o mie de angajați ai Filaturii, care nu au voie nici măcar să utilizeze toaleta în timpul programului de lucru. Iar autoritățile tac mâlc și nu se autosesizează când oameni decenți devin sclavi pe plantație. Lor le ajunge să-și încaseze banii din impozitele pe salarii. Restul e o chestiune de alegere într-un județ în care nu există alegeri de niciun fel…
“Investitorul străin distruge, acționarul român repară”
Electrotel SA este, în acest moment, unul dintre principalii angajatori la nivelul Alexandriei. Și, spre deosebire de alte fabrici, unde numărul angajaților a scăzut, aici se poate constata o creștere semnificativă a personalului. Totul ține de echilibru, spune Vasile Velciu, pentru că salariile mari oferite la începutul unei afaceri determină dificultăți financiare pe parcurs: “Electrotel este realmente un angajator important în Alexandria. Dacă în 2005 aveam un număr de 260 de angajați, acum am ajuns la 465 de angajați. Am început cu foarte puțin. Când am demarat totul, aici era o ruină. Iar acum exportăm pe șase continente ale lumii, inclusiv la centrale nucleare și activitatea e intensă în continuare. Filosofia e simplă: vine angajatorul străin și distruge, după care vine acționarul român și repară… În privința salarizării, suntem pe la mijloc… La început am avut salarizarea mică și apoi am început s-o mai creștem. Oricum, cine merge pe o salarizare mare, se închide repede. Iar oamenii trebuie să înțeleagă că e preferabil să iei salariul mai mic, decât să-ți pierzi locul de muncă.”
Pe de altă parte, investitorul străin a dat dovadă de mai multă înțelepciune la Alexandria. Pentru că Trevor și Fergus Wells, tatăl și fiul care au pus bazele acestei afaceri în Alexandria, au gândit românește și au acționat englezește. Astfel, tentați de piața muncii deficitară din zonă și de nivelul salarizării din sudul României, ei au reușit să atragă repede personal calificat. Pe care l-au plătit adecvat, considerând că principala motivație a unui salariat sunt banii și recunoașterea meritelor prin avansare. Au avut dreptate și, poate, de la ei ar avea ce să învețe și alții, dacă i-ar interesa vreo secundă că oamenii trebuie tratați omenește pentru a da randament omenesc. De altfel, Georgiana Petcu, specialist resurse umane în cadrul companiei admite faptul că salarizarea motivantă a stat la baza succesului unei afaceri care își va continua extinderea și pe viitor: “În 2005 s-a hotărât ca investitorul străin, și anume doi administratori, tată și fiu, să activeze pe piața din România. S-a început sub numele de Fluorocarbon SRL și la acel moment au avut în jur de 20 de angajați, câțiva angajați în fabrică și două-trei persoane pe partea de office. Pe parcurs, dat fiind că și-au mutat toată activitatea de producție în România și se continuă acest proces și acum, s-au dezvoltat două firme separate, cu obiecte de activitate relativ distincte. În acest moment, activăm ca două societăți separate, dar suntem considerate ca și parte a grupului. Acum avem 312 angajați pe o societate și 69 pe cealaltă. În mod sigur, în 2015 va avea loc o nouă extindere și asta va aduce noi locuri de muncă pentru Alexandria. De altfel, întotdeauna s-a mizat pe piața muncii din Alexandria, pentru că ne este mult mai ușor. Fiind vorba de un investitor străin, întotdeauna s-a pus accent pe motivarea salariaților. Și prima motivare a salariatului e cea financiară. Ca și medie a salarizării, suntem deci peste nivelul pieței din Alexandria. E convenabil pentru investitorul străin să-și desfășoare activitatea în Alexandria, având în vedere media salarizării.”
“Dacă nu-ți convine, pleacă!”
În anul 1997 s-a înființat la Alexandria o fabrică cu profil nou, cunoscută și astăzi sub denumirea de Iaica Alexandria. În acest moment, compania este singura producătoare de aparataje și accesorii pentru instalații de încălzire necesare atât în construcții industriale, cât și în cele civile. În anul 1985, fabrica număra nu mai puțin de 1.800 de angajați. În zilele noastre, ea numără puțin peste 60 de angajați, plătiți la nivelul salariilor din Teleorman. Adică destul de prost. Și pentru că la Alexandria, unde concurența nu există, angajații nemulțumiți sunt îndemnați la demisie, oamenii se mulțumesc cu puțin. Chiar dacă pentru mulți, acel “puțin” poate însemna enorm. De altfel, fenomenul a fost constat și de directorul Cristinel Micu, un om de o inteligență sclipitoare și de o loialitate incredibilă. Lucrează la Iaica de la înființarea fabricii și a început, așa cum el însuși admite, din poziția de “slujbaș”. Evident, principiile patronilor de pretundindeni nu-i sunt străine nici lui, dar Cristinel Micu admite că totul e o chestiune de atitudine: “nu suntem ca ei, de asta nu suntem în locul lor!” Cu toate acestea, chiar și directorul Iaica se mai întreabă uneori de ce un județ aflat la nici 100 de kilometri de București nu poate aduce investitori. Și, deși are răspunsurile, preferă să se rezume la explicațiile fenomenului, așa cum sunt ele înscrise în manualele de economie: ““Fabrica asta e înființată prin 1970 iar din 1972 am început să angajăm oameni efectiv. Dar înainte se muncea, se construiau fabrici… Acum toată industria e o ruină. E păcat, că toți ziceau că se construia pe vremea lui Ceaușeascu. N-a făcut ăla nimic! Oamenii au făcut. Păcat de ele! Oamenii noștri, ca remunerație, sunt cam la același nivel ca în restul județului. Asta se întâmplă în toată țara. Și cine ar da mai mulți bani dacă merge cu puțin? Asta e logica capitalistă. Spuneți-mi cât să vă plătesc pentru funia cu care o să vă spânzur? Dacă puteți să o vindeți, o vindeți. Ăsta e capitalismul: dacă poți să nu dai bani, de ce să-i dai? Dacă faci mai mult cu mai puțin, normal că poți să dai mai mult. Așa gândește orice patron. Salarizarea la noi e la nivelul orașului. În plus, aici nefiind concurență și locuri de muncă, oamenii acceptă și salarii mai mici. Aici funcționează principiul: “Dacă nu-ți convine, pleacă!” Pe noi nu ne-a obligat nimeni să lucrăm aici. Totul e o chestiune de alegere. Dar într-o țară ca a noastră, opțiunile nu prea există…Iar aici, în Teleorman, totul se explică și politic. Adică eu cred că se puteau aduce investitori aici. Eu nu pot să cred că la nici 100 de kilometri de București nu venea cineva să investească aici. Dar cred că nu se dorește…”
Secretul succesului: investește tot ce câștigi!
În aproape 20 de ani, Florea Roșu a ajuns și el un angajator important în Alexandria. Practic, în domeniul alimentației publice, el face legea în oraș. Desigur, mai sunt și alți proprietari de restaurante, dar Florea Roșu are acum în subordine aproape 100 de oameni. Din punctul său de vedere, secretul succesului unei afaceri care începe de jos este investiția constantă a întregului câștig. Nu știm câtă dreptate are, dar cert e că lui Roșu i-a ieșit. Evident, dacă n-a fost ajutat să reușească, măcar n-a fost împiedicat, iar acum Roșu susține salariile a aproximativ 100 de alexăndreni: “Eu mi-am început afacerea în anii 1990- 1991. Pe vremea aceea, aici nu era decât o mică scenă, unde se susțineau unele spectacole pe plan local. Și m-am gândit atunci să fac un restaurant. Până atunci, lucram la un service, eu le făceam constatarea celor care făceau accidente. Aveam o meserie frumoasă, mi-a plăcut foarte mult și am rămas în același domeniu până în 1996, că îmi era teamă. Și am început să le fac încetul cu încetul. Azi un gard, mâine un perete… Am început totul cu trei sau patru angajați. Apoi a început să meargă totul și tot ce câștigam, investeam. Așa m-am dezvoltat. Eu am făcut cele mai frumoase magazine din piață. Eu le-am făcut singur. Nu m-a ajutat primăria cu nimic. Ba din contră, zic eu. Mi-a plăcut mereu curățenia și investițiile. Și acum îmi este drag să văd ce a ieșit. Și acum, de la trei sau patru angajați am ajuns la aproape 100. Secretul a constat în faptul că întotdeauna foloseam câștigurile în investiții. Și tot ce am făcut, am făcut cu oamenii mei… Am început greu, ce să vă zic? Dar am avut și satisfacții. Pentru că ți-e drag să le spui că: “Astea sunt făcute de mine!” În privința nivelului de salarizare al oamenilor mei, eu zic că le-am dat tuturor maximul pentru nivelul lor de calificare. Plus prime de sărbători… ”