Oraşul Roşiorii de Vede nu şi-a plătit nici acum datoria faţă de istorie

Carmen Dumitrescu
Puţini ştiu faptul că oraşul Roşiorii de Vede există datorită unui singur om. Numele lui este Dumitru Arizan, un negustor bogat, proprietar al unei fabrici de făină din localitate, care a împrumutat oraşul cu uriaşa sumă de 500.000 galbeni de aur, pentru a-l salva de la distrugere în toamna anului 1916. Istoria ne spune o poveste halucinantă despre felul în care oraşul Roşiorii de Vede s-a aflat în pragul distrugerii, a fost salvat de un om generos, care a pus binele colectiv deasupra falimentului personal, faţă de care oraşul nu s-a revanşat niciodată. În ciuda acţiunilor intentate în instanţă de către urmaşii lui Dumitru Arizan, cei 500.000 lei aur n-au fost plătiţi niciodată familiei salvatorului oraşului. Singura dovadă de preţuire pentru salvatorul oraşului Roşiorii de Vede este, în acest moment, o placă memorială fixată la intrarea în Cimitirul Municipal şi una fixată pe cavoul familiei acestuia. Fiind vorba despre un individ care în timpul scurtei sale vieţi s-a remarcat prin altruism şi generozitate, putem presupune că Dumitru Arizan nu se răsuceşte în mormânt. Dar datoria neplătită va rămâne întotdeauna o pată neştearsă pe chipul unui oraş administrat dintotdeauna îndoielnic.
Cât costă două vieţi de om?
În toamna anului 1916, când trupele germane înaintau către Bucureşti, avangarda Corpului de Armate “Conte von Schmettow” a Grupării de Divizii Kuhne din Armata lui von Mackensen s-a oprit în estul comunei Măldăeni, având un efectiv de 27.000 de prusaci. O patrulă a înaintat, însă, către Roşiori. Ajungând în centrul oraşului Roşiori, locotenentul Mateescu l-a doborât cu un pistol pe comandatul patrulei, fapt care a generat panică în rândul soldaţilor prusaci, aceştia reacţionând prin fugă. Pe strada Oltului, dintr-o curte, tânărul de 19 ani Petre Oprea Boiangiul le-a aţinut calea soldaţilor şi cu o secure l-a ucis pe unul dintre ei şi pe altul l-a rănit grav. Pentru a salva oraşul, conştient de pericolul apărut, comandatul Regimentului 5 Roşiori a ordonat bararea înaintării nemţilor, mai ales că nu se cunoştea la acel moment mărimea armatei germane. În lupta care a urmat şi-au pierdut viaţa foarte mulţi soldaţi roşioreni, însă sacrificiul lor nu a fost suficient pentru germani. De fapt, greul abia începea. Drept represalii, oraşul a fost amendat cu suma de 500.000 de galbeni de aur, centrul oraşului a fost incendiat, iar cetăţenii de vază ai oraşului au fost luaţi ostatici.

Pentru ca oraşul să nu fie ras de pe faţa pământului prin bombardarea cu tunuri, s-a pus condiţia ca plata celor 500.000 de galbeni să se efectueze în 24 de ore. Populaţia a intrat în panică, iar viceprimarul oraşului a început să caute oameni cu bani. Din nefericire, aceştia erau prea puţini, iar salvarea a venit de la Dumitru Arizan, care a împrumutat oraşului suma cerută, cu o dobândă modică până la încheierea războiului, oricare ar fi fost rezultatul acestuia. Chitanţa a fost semnată de ajutorul de primar Nicolae Tămăşescu şi 33 de fruntaşi ai oraşului. Şi pentru că plata nu s-a făcut în 24 de ore, oraşul a mai fost amendat cu încă 60.000 de galbeni de aur. Delegaţia trimisă să achite banii nemţilor a fost condusă de Dumitru Arizan, salvând astfel oraşul de la bombardament. După terminarea războiului, nici Dumitru Arizan şi nici familia acestuia nu şi-au primit banii de la Primărie, ceea ce a dus repede la falimentul celor în cauză.
Neajunsurile facerii de bine…
Scriitorul şi istoricul roşiorean Argentin Porumbeanu şi-a dedicat o mare parte a timpului său studierii arhivelor şi documentelor legate de povestea lui Dumitru Arizan. Şi concluziile sale sunt impresionante, făcând subiectul unor cărţi publicate deja, dar şi ale uneia aflate în pregătire. Contactat pentru a ne împărtăşi din concluziile sale, Argentin Porumbeanu ne-a mărturisit că subiectul l-a preocupat, tocmai pentru că a avut o importanţă crucială pentru oraşul Roşiori: “M-a interesat mereu istoria locală, aşa că era inevitabil să nu-l întâlnesc pe parcursul cercetărilor mele şi pe Dumitru Arizan. Am fost la Arhivele Statului de la Turnu Măgurele, am studiat documentele, am găsit chiar şi actul de împrumut, pe care îl am încă în copie acasă. Vă pot spune foarte multe despre Dumitru Arizan, dar esenţial ar fi de precizat faptul că şi-a iubit oraşul ca nimeni altul. Mitică Arizan era inginer de profesie, îşi făcuse studiile în Germania, vorbea limba germană perfect, iar tatăl lui era proprietar de mori. Aveau tot felul de afaceri la acea vreme şi erau foarte bogaţi. Însă împrumutul acesta i-a dus foarte rapid la faliment. Urmaşele lui directe au intentat, după terminarea războiului, procese în instanţă pentru recuperarea datoriilor, dar fiind căsătorite cu “inamici ai regimului” au pierdut. Ultimul proces a avut loc pe vremea lui Antonescu, iar ulterior nu s-a mai putut face nimic pentru recuperarea banilor”. Drept urmare, supravieţuirea oraşului Roşiorii de Vede a presupus sacrificiul total al unei familii de negustori bogaţi şi nici până în zilele noastre, această datorie nu a fost plătită măcar parţial către rudele salvatorului.
Un sacrificiu trecut în uitare…
Evident că în Teleorman, foarte puţini oameni mai ştiu despre sacrificiul familiei Arizan. Pregătiţi să le ia pe toate de-a gata, oamenii îşi uită istoria şi… datoriile. E firesc, ar spune mulţi, privind către degradarea continuă a valorilor sociale în care credem, însă pentru alţii e important cel puţin să ştie cui datorează privilegiul de a locui într-un oraş. Despre urmaşii lui Mitică Arizan nu mai ştie nimeni nimic. De altfel, primarul oraşului Roşiorii de Vede, Cristi Duică, nu a avut de-a face, în timpul mandatului său, cu această poveste, aşa că prea multe detalii nu a putut să ne furnizeze. Trecerea timpului a trimis în uitare o datorie semnificativă, dar şi povestea unui om excepţional, care şi-a ignorat propriul interes pentru a-şi ţine oraşul în picioare. De aceea, descoperind povestea lui, ajungem să înţelegem că istoria e determinată de indivizi în aceeaşi măsură în care indivizii sunt condiţionaţi de istorie. Şi având în vedere că datoria celor 500.000 de galbeni de aur n-a fost şi nu va fi niciodată plătită celor îndreptăţiţi la ea, am putea face totuşi efortul de a ne plăti datoria morală faţă de Mitică Arizan: aceea de a nu-l trece în uitare. Pentru că sacrificiul lui de atunci poate constitui o lecţie pentru mulţi dintre politicienii de acum, care deşi nu trebuie să-şi doneze averile comunităţii, sunt întotdeauna puşi în dificultate, atunci când li se cere să pună pe un plan prioritar binele general.