Viața în plasament. Traumele copiilor mari ai oamenilor mici….

în Dezvăluiri/Educatie/Reportaj

778 de copii sunt astăzi în sistemul de protecție al statului, numai în județul Teleorman. Unii dintre ei au fost luați din familii pentru că erau abuzați sau traumatizați de cei care le-au dat viață, alții au fost pur și simplu dați statului, pentru că părinții nu aveau posibilități financiare, alții sunt încă vizitați de rude, care totuși nu au condițiile necesare pentru a-i crește normal. În sistemul de plasament al Teleormanului există zeci de copii de vârsta școlii primare, gimnaziale și chiar liceului care s-au împăcat cu situația și acum consideră că familia lor e compusă din ceilalți copii abuzați și orfani. Între ei, se declară frați și fac tot posibilul să se susțină unii pe alții, indiferent dacă asta presupune să-i ajute la lecții sau să le ia apărarea în fața copiilor care vin din familii normale și privesc cu aroganță orfanii. Unii dintre ei reușesc pe cont propriu să facă ceea ce alții nu pot nici cu sprijnul familiei.

În Roșiorii de Vede există mai multe apartamente ale DGASPC Teleorman, unde copiii aflați în sistemul de protecție locuiesc împreună. Condițiile sunt, fără îndoială, cele de care se bucură orice român cu venituri decente, iar grija personalului față de cei mici pare a fi la cote corespunzătoare, de vreme ce copiii manifestă un grad ridicat de atașament față de cei care îi consiliază, îi ajută la teme sau le pregătesc mâncarea. Trăind în apartamente, și nu la casa de copii, ei învață responsabilitatea și ajung, ca trăind împreună, să-i perceapă pe ceilalți ca pe frații lor.

Mădălina Andrei e psiholog cu atribuții de manager de caz. Aceasta știe că, indiferent cât de rapidă ar fi adaptarea la o așa zisă nouă familie, traumele sunt puternice și nu se uită niciodată.

Au traume destule și le resimt. Fiecare caz are specificul lui, te răscolește. În general, copiii sunt abandonați pentru că părinții nu au posibilități financiare sau sunt și destule situații în care neglijența e problema. Noi avem grijă ca ei să se dezvolte frumos, să nu rămână traumatizați. Unii mai țin legătura cu anumite persoane din familie. Pe măsură ce copiii cresc, posibilitatea ca ei să fie adoptați scade. Dar, în fine, se poate spune că sunt rare cazurile în care copiii adoptați sunt mari. “

În Teleorman se realizează între 10 și 16 adopții pe an. De obicei, copiii cei mai doriți sunt foarte mici, rareori vârsta lor depășește doi ani. Fiecare an ce trece peste un copil aflat în sistemul de plasament înseamnă o distanță mai mare față de perspectiva unei familii adevărate.

Majoritatea vor copii mici, pentru că vor ca în momentul în care copilul începe să conștientizeze să îi știe pe ei drept părinți. Luând un copil mai mare, acesta se adaptează mai greu. Dar, fie mic, fie mare, copilul trebuie să știe că e adoptat, desigur cu o pregătire prealabilă. Dar mentalitatea românilor a rămas setată pe ideea de a adopta copii foarte mici. Eu i-aș sfătui să opteze pentru copiii mari, pentru că atunci îți poți da seama dacă are probleme de sănătate. La cei mici e mai greu.

Mugurel Putineanu, director DGASPC Teleorman

Florin, de exemplu, locuiește într-un apartament al DGASPC din Roșiorii de Vede, împreună cu alți băieți. Acum are 19 ani și este menținut în sistem pentru continuarea studiilor. Este un tânăr deschis la dialog și, în mod clar, perfect adaptat. Pasiunea lui este dansul sportiv, iar din anul 2012 participă la cursurile de dans ale Clubului de Dans Sportiv Sibba, unde, grație talentului său, este susținut financiar de reprezentantul Clubului și de personalul centrului. A obținut, de-a lungul timpului, numeroase premii și medalii la competiții sportive și visează ca într-o zi să antreneze copiii talentați, dar fără posibilități materiale, ca și el.

De la 11 ani am ajuns în centru. Am fost luați toți frații la centru, pentru că mama era cu un bărbat dintr-o comună mai îndepărtată din Teleorman și nu se mai ocupa deloc de noi, nu aveam deloc condiții. La început mi-a fost un pic mai greu, îmi era dor de mama. La început eram cu frații meu, și erau super mulți copii, am fost primit cum trebuie, adică m-am obișnuit super-repede cu ideea că o să fiu aici, în Centru. Nu cred că au fost oameni care să vrea să mă adopte. Au fost pentru frații mei, dar eu fiind mai mare… Știu sigur că pentru frații mei au fost persoane care ar fi vrut să îi ia, dar eu nu aș fi fost de acord  să merg la altă familie, nu îmi doream asta. De vreo cinci ani mă ocup de dans, lucrez cu alți copii, vreau să-i învăț și vreau să mă axez pe chestia asta în viitor. Am terminat liceul aici în Roșiori și vreau să fiu antrenor de dans.

Florin

Ionuț se află în centru de ani buni și acum e în clasa a cincea. Învață la școală cu ceilalți copii de vârsta lui și pare foarte bine adaptat la mediul familial în care crește. Totuși, când e întrebat despre familia care l-a lăsat acolo, copilului i se umplu ochii de lacrimi și abia mai îngână vreun cuvânt. Ionuț e perfect conștient, de foarte devreme, că oamenii sunt, uneori, obligați să se maturizeze mai repede. Ionuț desenează și e pasionat de frumos. Le spune câteodată pedagogilor că el e “fricos”, pentru că refuză să se implice în acțiuni care presupun creșterea nivelului de adrenalină, dar, privindu-i determinarea în felul de a se integra printre ceilalți, nu există nimeni pe lume care să aibă dreptul de a-l cataloga drept fricos pe acel băiat puternic, obligat de viață să se descurce și singur atât de devreme.

Antonio este și el major, dar e păstrat în sistemul de protecție pentru definitivarea studiilor. E un tânăr curat, frumos și foarte inteligent, care știe să se integreze ușor în orice mediu și să ceară ceea ce crede că i se cuvine. Maturizarea rapidă pare să-i fi fost benefică, pentru că la vârsta lui, a bifat deja realizări pe care mulți dintre copiii care provin din familii funcționale nu le au.

Sunt în sistemul de plasament de la 7 ani, din 2008. Mama a fugit cu un alt bărbat și noi am rămas cu tati. Tati avea niște probleme cu alcoolul și a sunat mătușa mea la protecția copilului, care a venit și ne-a luat. Nu ne bătea. Noi am fost în total patru frați, dar mama când a fugit a luat surorile cu ea și am rămas eu cu fratele meu. Apoi am ajuns aici și la ceva timp după le-a adus și pe cele două surori. Ne-am adaptat ușor. Acum sunt în clasa a XII-a la Liceul Anghel Saligny și mă pregătesc pentru bacalaureat. Îmi place mult informatica și asta cred că voi și face pe viitor. Acum, de curând, am făcut școala de șoferi și am luat și permisul de conducere. Cu tati mai țin legătura, cu mama nu. Nu am mai vrut eu. Dintre noi patru, singura care a fost adoptată a fost sora cea mică, pentru că… era mică. Fratele meu cel mare a ajuns la facultate și acum lucrează în București.”

Ela are numai 8 ani și a ajuns în centrul de plasament din Roșiorii de Vede, după ce autoritățile au fost informate că fetița trăiește, practic, printre câini. Mama copilei avea zeci de câini pe care îi creștea în casă și în curte, dar își neglija în mod consecvent copilul. Comportamentul ei a fost pus pe seama unei depresii, iar când cei de la Protecția Copilului au fost să o ia de acolo, au găsit-o pe fetiță dormind în curte, într-o mașină cu mai mulți câini. Îngrijitoarele povestesc că atunci când au adus-o la centru, fetița nu știa să mănânce ciorbă…

Jurnalist de investigație și autor. Co-fondator al publicației Liber în Teleorman, corespondent Europa FM, colaborator al mai multor site-uri de știri. Absolventă a programului pentru jurnaliști de investigație “Edward R. Murrow”, finanțat de guvernul SUA. Specializare în Fact-Checking la Poynter Institute, Florida. Autoarea a cinci cărți de beletristică, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind romanul Cei Care Nu Mint.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*