Carmen Dumitrescu
Cine a citit “Scrisori către Rita” a avut prilejul de a constata, fără prea mari greutăţi, că Ştefan Caraman nu este un scriitor al tiparelor. Neconvenţional şi realist, scriitorul reface din cioburi o lume interioară complexă, în care reperele sunt autentice şi reflexele necondiţionate. În care libertatea de a trăi iubirea exact aşa cum e ea, fără romantisme forţate şi fără compasiune inutilă, oferă cel puţin unui personaj posibilitatea de a se cunoaşte şi de a se recunoaşte. Ştefan Caraman este un scriitor apreciat: cărţile sale se vând ca pâinea caldă, iar piesele lui se joacă pe scena unor teatre importante din ţară, astfel că îl putem include pe autor în categoria principalelor puncte de referinţă ale literaturii momentului. Însă, dincolo de succes şi de implicarea totală într-o activitate în care spiritul joacă rolul principal, Ştefan Caraman este unul dintre puţinii scriitori români ai ultimilor ani care au reuşit să se facă remarcaţi printr-un stil personal şi foarte neconvenţional. Celor care le-am trezit curiozitatea pot începe să caute “Scrisori către Rita”, dar şi alte cărţi ale scriitorului, iar celor care nu-şi găsesc timpul şi dispoziţia de a intra în profunzimea vieţii interioare a lui Ştefan Caraman pot găsi în interviul acordat în exclusivitate ziarului “Liber în Teleorman” indicii despre o personalitate literară care trăieşte şi simte în afara tiparelor.
R. Când aţi simţit pentru prima oară fascinaţia cuvântului scris?
Ştefan Caraman: Cred că din copilăria timpurie… Îmi amintesc că în clasa a III-a am scris nişte poezii; mi le-a luat o doamnă învăţătoare să le trimit la „Cutezătorii”. Poeziile nu au ajuns în revistă şi nici nu le-am mai recuperat. Sunt încă foarte curios ce scrisesem eu acolo… Apoi, în ciclul gimnazial îmi plăcea să scriu la compunere. Iar doamnei profesor Nuţu îi plăcea să le citească. M-a încurajat atunci… sau aşa îmi place să cred…
R. Ce aduc nou în peisajul literar autohton scrierile lui Ştefan Caraman, pentru că în mod cert aţi dorit, prin efortul dumneavoastră, să aduceti un plus de originalitate în această arie de manifestare a spiritului…
Ştefan Caraman: Asta nu pot să spun tocmai eu. Însă cred că faptul că nu am un background literar (am facut liceu de mate-fizică şi facultate de profil economic), m-a ajutat să descopăr singur literatura, fără manipularile ilustre, observabile în literatura majorităţii scriitorilor români contemporani. Cred că am un scris proaspăt, frust, pentru că pentru mine arta trebuie să fie proaspătă şi frustă. Fără reţete, fără target, fără „proiect literar”, fără nimic. Scriu când îmi vine, când simt, nu am nici un stress, nici un program, nu vreau să rămân cu poza în cimitirul programelor şcolare. Vreau să povestesc. Şi vreau să fiu ascultat. Acum, cât trăiesc.
R. Care e povestea Scrisorilor către Rita?
Ştefan Caraman: Nu e de povestit pentru că e mult. Cei curioşi găsesc detalii în interviurile mele video disponibile pe net. Pot să spun doar că am scris-o pe un blog, timp de un an de zile, fără nicio pauza, zi de zi. Este cartea la care am „muncit” cel mai mult şi în intestinele căreia se macerează cea mai mare parte din carnea autorului Ştefan Caraman.
R. Care e proiectul literar personal de care vă simţiţi cel mai ataşat şi de ce?
Ştefan Caraman: Cum ţi-am spus mai sus, nu agreez şi refuz că poţi pune în aceeaşi propoziţie cuvântul “proiect” şi cuvântul “literar”. Literatura, arta, sunt chestiuni legate de gest, de inspiraţie, de moment. Cine îşi programează arta e doar un jalnic manufacturier care vine şi pleacă, fără să lase vreun semn. Am să presupun, însă, că voiai să mă întrebi de care dintre cărţile mele mă simt cel mai ataşat. Şi am să răspund că nu ştiu. Fiecare a fost scrisă într-un moment în care am crezut că e cel mai frumos lucru pe care îl trăiesc. Cărţile mele sunt ca şi copiii mei, sunt diferite, le iubesc mult, deşi diferit.
R.Scrieţi pentru a-i înţelege mai bine pe alţii sau pentru a vă regăsi propriul sine?
Ştefan Caraman: Nici pentru una, nici pentru alta. Cum am mai tot spus-o, pentru mine scrisul e o invitaţie la o bere. Stăm la masă, eu îţi povestesc, tu mă asculţi. Uneori râdem, alteori tăcem încruntaţi. Uneori ciupim ospătăriţa de fund, alteori refuzăm să plătim nota şi fugim vinovaţi. Uneori suntem agitaţi, alteori suntem trişti. Însă, înainte de toate, trăim experienţa împreună. Bucata asta de timp în care suntem constienţi de sine şi de celălalt.
R. Care e cea mai mare descoperire pe care aţi punctat-o de când v-aţi îndreptat către cuvântul scris?
Ştefan Caraman: Faptul că nu există putere mai mare decât puterea cuvântului. Tancul e o jucărie pe lângă cuvânt, crede-mă!
R.Ce ştiţi despre judeţul Teleorman? Cunoaşteţi impactul “Scrisorilor” în acest judeţ?
Ştefan Caraman: Sper să nu pozez într-un maliţios (căci nu sunt), dar ştiu despre judeţul vostru cam tot atât cât ştie un cetăţean eleveţian – adică nimic. Mă tem că elita locală (dacă există) nu a ştiut sau nu ştie să vă pună în valoare. Şi e păcat, pentru că orice loc are comoara lui, spiritul lui, farmecul lui. Despre cititorii mei din Teleorman… am aşa ceva?
R.Am observat faptul că promovaţi foarte intens scrierile dumneavoastră pe Facebook şi Twitter. Credeţi că reţelele de socializare, utilizate corect, pot genera o punte de comunicare autentică între scriitor şi publicul lui?
Ştefan Caraman: Da, trăim în 2015. Librării nu mai există. Magazine nu mai există. Nu prea mai există nici bancă din parc unde să ne sărutăm partenerul. Totul s-a mutat în virtual. Ok, dacă totul s-a mutat în virtual, promovăm arta în virtual. Scriitorul trebuie să simta spiritul timpului şi să se adaptazeze.
R. Cât de bine ar trebui să-şi cunoască un scriitor publicul?
Ştefan Caraman: Acuma, nu cred ca e o reţetă, pentru mine însă e important să-mi cunosc publicul. Poate şi pentru că sunt un ins sociabil, comunicativ, atent la vremuri. Şi daca e important, e bine.
[…] Sursa: Liber în Teleorman […]