O nouă mărturie remisă redacției Liber în Teleorman descrie experiența unui fost elev al Liceului Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Alexandria cu profesoara de matematică Simona Stoenescu, în prezent director al unității de învățământ. Autorul mesajului spune că, în perioada liceului, a fost martor la situații în care elevii au fost încurajați să facă meditații cu profesoara, iar cei care renunțau la acestea ajungeau să fie tratați diferit la clasă. Fostul elev a menționat că s-a simțit umilit, denigrat și terorizat.
Potrivit acestuia, meditațiile s-ar fi desfășurat în grupe de cel puțin șase persoane, iar suma despre care își amintește că era plătită la momentul respectiv ajungea la aproximativ 200 de lei pentru o ședință de o oră și jumătate. Autorul precizează că nu poate confirma suma exactă și că informația o știe de la elevii care mergeau la meditații, el refuzând pregătirea extra școlară pe bani.
Potrivit informațiilor noastre verificate, o oră de meditație la profesoara în cauză costă 100 de lei. Unii au plătit în trecut 80 de lei. Într-o discuție telefonică, Simona Stoenescu ne-a spus că face meditații „benevol”, atunci când am întrebat-o dacă declară veniturile la ANAF.
Scrisoarea integrală a fostului elev
„Nu a fost niciodată vorba despre a denigra o persoană, ci, în situația de față, despre a spune purul adevăr. Vorbesc din ipostaza unei persoane care a absolvit liceul în care doamna citată figurează ca director.
Am primit bullying, denigrare, acuzații și umilință, în adevăratul sens al cuvântului, pe parcursul celor aproape patru ani de liceu, mai cu seamă spre final.
Nu am făcut meditații cu doamna la materia pe care o „predă”, însă mai mult de jumătate din clasa mea făcea. Sau, ca să fiu mai specific, aproape jumătate din liceu. De ce? Nu pentru modul de a preda și nici pentru apropierea pe care o avea ca și cadru didactic față de noi, ci, din ceea ce am observat, în mare parte din frică și pentru o notă tare frumoasă la matematică.
Teroarea începea ușor, dar sigur, încă din clasă. Te scotea la un exercițiu dificil, intenționat. Știa că, cel mai probabil, nu vei ști să îl rezolvi, iar clasa râdea de tine, încurajată de atitudinea ei. Din acel moment, deveneai „prostul clasei”. Apoi începeai să prinzi frică de orele ei. Ulterior, erai făcut prost, direct sau indirect.
În cazul meu, lucrurile erau mai degrabă indirecte. Un cadru didactic ar trebui să știe că nu este normal să bârfească despre elevi de față sau cu alți elevi. Apoi începeau telefoanele.
Aveai părinți? Super! Cum sunt părinții în liceu? Stricți. De ce? Pentru că ești la o vârstă fragilă, în care greșelile sunt la tot pasul.
„Bună ziua! Mama/tatăl lui X?”
„Bună ziua! Da, s-a întâmplat ceva?”
„Doamnă, deci nu mă înțeleg cu X, nu învață! Nu învață, doamnă, deci nu înțeleg ce să fac cu el. Deci sigur nu trece Bacalaureatul.”
Și de aici pornea calvarul.
Ești părinte și ești sunat în pragul Bacalaureatului. Ce faci? Te sperii și te face să te întorci împotriva propriului copil. Un cadru didactic îți spune că al tău copil nu va lua Bacalaureatul. Dar nu este nicio problemă, pentru că doamna vine imediat și cu soluția: să vină la meditații.
Numărul minim din grupă era de șase persoane. Da, șase persoane într-un apartament, la o meditație. O oră și jumătate. 200 de lei — pe vremea mea, suma despre care se vorbea era în jur de 200 de lei. Nu pot afirma astăzi cu certitudine care era suma exactă, pentru că aceasta este informația pe care o știu de la elevii care mergeau la ea la meditații.
Făceai meditație, erai considerat foarte bun la clasă. Te opreai din a face meditație? Dintr-odată, nu mai știai matematică și deveneai „prost”.
Ce coincidență…
Dacă erai fată, abia aștepta să afle ce dramă adolescentină duci. Îți place de vreun băiat? Îți place să te aranjezi?
Nu mă puneți să spun ce etichete punea unor minore doamna, pentru că nu îmi stă în vocabular să le reproduc.
Un cadru didactic, dacă este atât de interesat de viața elevilor, poate să îi îndrume, nu să îi denigreze, să îi acuze sau să fie curios de fiecare bârfă care circulă într-un oraș mic, plin, sincer, de tot felul de oameni, cu propriile frustrări și păreri.
Fiind la pubertate, schimbările corpului sunt evidente. Din ceea ce am observat, elevele nu scăpau de două-trei „complimente”, indiferent de felul în care arătau. Iar în cazul băieților, am observat situații în care tratamentul părea diferit în funcție de faptul că făceau sau nu meditații cu ea.
Orele nu erau complete. Unele durau 30 de minute, altele se “recuperau“ în timpul altor ore, cedate de alți profesori.
Și uite așa rămâi cu un gust amar.
Am fost în categoria „nu ia Bacul”. Surpriză: l-am luat. Și, sincer, nu doar că l-am luat, dar am avut și note frumoase.
Nu mă consideram un elev model. N-am fost. Poate cineva este acum în liceu și citește asta. Eu recunosc că nu am fost elevul model. Astăzi sunt la facultate, cu lecțiile învățate și cu o altă perspectivă asupra lucrurilor.
Argumentele de genul „pe mine mă bătea cu rigla peste mână în liceu” nu mi se par suficiente pentru a justifica anumite comportamente actuale. Fiecare se raportează la ceea ce a trăit. Eu mă raportez la vremurile actuale și la realitatea pe care am trăit-o.
Când am terminat liceul și am scăpat de calvar, am spus că îmi doresc să îmi spun povestea. Doar că, atunci, m-am concentrat pe mine. Am mers mai departe.
Doar că situația încă există.
Încă aud despre elevi care se simt terorizați, despre elevi care se mută din liceu sau din clasa în care predă ea. Și vreau să le spun ceva: nu sunteți proști. Chiar dacă așa sunteți numiți. Nu sunteți inapți și nu sunteți toate lucrurile care vi se spun.
Nu sunteți o etichetă. Nu sunteți o notă. Nu sunteți un elev care „nu va lua Bacul”.
Din ceea ce am trăit și am observat, ajungi să simți că ești tratat ca o „unealtă”. Ca o sursă prin care doamna vrea să facă mai mulți bani. Iar apoi devii următoarea „victimă”.
Orașul este mic. Din ceea ce am observat, situația financiară a familiei, mașina pe care o avea familia sau locul de muncă al părinților puteau ajunge subiecte de discuție. Iar despre viața personală nici nu mai vreau să vorbesc.
Și să nu mai spun despre felul în care erau caracterizați profesorii de la liceul „advers”, despre care se spunea că sunt proști, bătrâni și că nu știu nimic.
Acum, după ce am trecut de ultimul ceas în care am scris acest mesaj în anonimat, vreau să spun ceva: am iertat-o.
Persoana de astăzi a iertat-o.
Persoana care era terorizată în liceu, însă, nu.
Persoana care plângea nopțile, care se simțea prost, care era bârfită și urmărită din umbră pentru alte „bârfe-bombă” de la meditații, în care ajunsesem subiect principal, nu.
Unele experiențe nu se uită.
Pentru mine, toate acestea s-au transformat într-o lecție.
Am meritat lecția asta? Nu știu.
O merită altcineva? Clar nu.
Acum știu de ce persoane să mă feresc. O lecție care, în cele din urmă, m-a ferit de mai multe drame în viața de tânăr adult.
Cunosc toate poveștile. Și, de multe ori, au același tipar. Același „pattern”. Nu era nimic diferit.
În liceul din această poveste sunt mulți oameni frumoși. Mulți pedagogi, în adevăratul sens al cuvântului. Multe oportunități importante.
Dar nu din meritul ei.
Nu datorită ei.
Nu am vrut ca această mică bucată de adevăr, scrisă din suflet despre o experiență reală, să devină un text argumentativ, pentru că nu vreau să conving pe nimeni cu povestea mea.
Vreau doar să spun că empatizez și cu ceilalți și că am vorbit eu pentru toți acești „nu luați Bacul”.
Vreau să spun că tot ce am scris este doar o bucată din purul adevăr. Sunt mai multe de spus, dar am atins ceea ce consider esențial, în linii mari.
Adevărul iese la iveală. Dar, mai ales, iese la iveală răutatea atunci când este intenționată și repetată.
Mesajul acesta ar trebui privit ca un mic semnal de alarmă. Poate că a venit momentul să acceptați realitatea și să vă asumați mizeria făcută pentru bani. Iar dacă până acum soluția a fost să băgați totul sub preș, am o veste proastă: de azi, preșul nu mai ține”.
Liceul din inima orașului, reclamat: directoarea predă 20 de ore, dar în acte apar alți profesori
