liberinteleorman.ro

Marian Velescu: “Mediul artistic din Teleorman este sub orice critică. Eu nu am cu cine să vorbesc în domeniul artelor aici…”

31 august 2016

velescu1Carmen Dumitrescu

Sculptorul Marian Velescu nu este doar un artist pasionat, ci și un om extrem de interesant. Cu o franchețe aproape șocantă, el își asumă punctele de vedere deschis, remarcabilă fiind în cazul lui acea aroganță a omului care știe exact cât valorează. De aceea, dialogul cu el e întotdeauna o plăcere, căci nu întâlnești des în Teleorman oameni care știu să treacă peste ipocrizie și să spună lucrurilor pe nume. Sculptor cunoscut în lumea întreagă – fie vorba între noi, poate mai cunoscut în țări precum Italia sau Grecia decât în Teleormanul său natal – Marian Velescu are arta în sânge și pasiunea în glas. Revoltat, liber, asumat, sculptorul teleormănean reușește să fie el însuși un spectacol viu, pe care îl privești cu fascinație, reușind chiar să înțelegi adevărata natură a artistului, profund diferită de aceea a omului banal. Dincolo de faptul că a sculptat munți întregi de piatră, Marian Velescu este unul dintre cei mai acizi critici ai mediului artistic de la noi. Și pe bună dreptate, căci în Teleorman, puținii oameni de cultură lasă îngâmfarea să le acapareze spiritul creator, reducându-i la stadiul de artiști mediocri, ale căror ecouri se vor stinge odată cu ei…

R. Când v-ați descoperit harul?

Marian Velescu: Eram prea mic ca să-mi aduc aminte. Nu știu, eu m-am ocupat de artele plastice de când m-am născut. Erau deja în mine. Când eram mic, zice mama, îmi dădeam capul pe spate și priveam cum se mișcă frunzele. De atunci vedeam spectacolul formelor… Când am început să pictez, am mințit-o pe bunica mea că am fost la cooperativă să iau măsline, dar eu am luat o cutie de acuarele și un bloc de desen și de rest, eugenii. Oricum, am simțit de foarte mic chemarea artei, asta pot să vă spun cu certitudine. După ce mi-am cumpărat acuarelele, pictam toată noaptea. N-aveam nici curent. Mă trezeam noaptea, aprindeam lampa, îmi făceam lecțiile și apoi începeam să pictez. Eu am început cu pictura. S-au făcut niște expoziții prin școală. Eu desenam pentru toată școala, pentru toate clasele. Când am ajuns la liceu, eu reușeam să fac copii după Rembrandt în acuarelă. Ceea ce era incredibil, pentru că acuarela folosește apă multă. Întâmplător, mama a avut o prietenă care era profesoară de română și ținea și biblioteca din Cucuieți. Cu sprijinul ei, am putut citi tratate în limba rusă de pictură… Erau rătăcite pe-acolo. Și am început să-mi prepar singur pânzele, cu clei de oase, clei de piele. Pasiunea pentru artă am descoperit-o la o vârstă fragedă în timp ce jucam „Pocnitorile”. De fapt, era un amestec de pământ care făcea zgomot atunci când loveai cu el… Atunci am început să modelez diverse forme şi aşa, încet, am descoperit o altă lume şi o altă persoană în mine. Am fost ucenicul marilor sculptori George Apostu, Mihai Buculei şi Horia Flămându şi am studiat desenul de la pictorii Mihai Cizmaru şi Ştefan Câlţea, cărora le mulţumesc din suflet. De-a lungul timpului am participat la expoziţii de grup desfăşurate în România, Grecia şi Italia, precum şi la numeroase expoziţii republicane, municipale şi tabere naţionale…

R. Deci un artist adevărat e autodidact…

M.V. Da! Și școala e importantă. Dar uite, e unul în Roșiori care a fost mecanic și s-a apucat să taie niște pietre de râu. Aia nu e artă. Eu am sculptat munți întregi.  Am lucrat foarte mult în piatră. Am început să sculptez tot așa, de mic, din școala generală. Tatăl meu era dulgher și avea daltă din lemn, iar lemnul pentru mine nu era o problemă. Tata lucra în București și avea instrumente și eu am început să lucrez în piatră moale. Eu mi-am petrecut foarte multă vreme prin atelierele marilor maeștri și am învățat sculptura privind. Pentru că sculptura se fură. Și dacă n-o ai în sânge, degeaba. Când eram tânăr, aveam un prost obicei. Acela de a bea. Nu beam că îmi plăcea, dar erau anturajele. Era pe vremea lui Ceaușescu, aveam bani și nu aveam ce să fac cu ei, mașină nu-mi luam că puteam merge cu taxi-ul. Dar aveam atâția bani, că puteam să-mi iau o mașină în fiecare lună. Am lucrat pentru Casa Poporului și aveam lucrări foarte scumpe.

R. Ne-am putea opri puțin aici, ca să detaliați activitatea pe care ați avut-o la Casa Poporului?

M.V. Sigur. Am lucrat pentru Palatul Cotroceni și Casa Poporului vagoane de lucrări. Dar erau chestii de pietrărie. Lucram în colaborare cu alți sculptori. De exemplu, făceam un șemineu, cu ornamente. Ceaușescu a făcut din Casa Poporului un kitsch. În Casa Poporului erau preluate elemente din toate stilurile. Nu conta că e baroc, gotic, bizantin, le amesteca… Eu nu lucram acolo, lucram într-un atelier, venea armata și ne lua piesele. Era obligat unul dintre noi să patricipe la montare. Nevastă-mea îmi spunea mereu să evit să merg acolo, că erau tot felul de povești. Dar dacă stau să mă gândesc, nimic nu era adevărat. Erau legende. Ceaușescu a murit ca un erou și ăștia au fost niște mișei. Cum să-l împuști în ziua de Crăciun? A murit cântând Internaționala. Trădător e Iliescu și gașca lui și vor fi judecați și vor face pușcărie.

R. Cum vedeți mediul artistic din Teleorman?

M.V. Mediul artistic din Teleorman este sub orice critică. Eu nu am cu cine să vorbesc în domeniul artelor aici. Am venit în Alexandria și șeful Uniunii Artiștilor Plastici de aici este un taximetrist care copiază cu pătrățele. Eu făceam portrete la 12 ani fără să am cel mai mic studiu, dar n-am făcut niciodată cu pătrățele. Am crezut că este împotriva creației. Este ca și cum ai aproba kitsch-ul. Am avut un prieten care nu avea facultate, dar făcea ceramică și a făcut practică cu unul dintre cei mai mari ceramiști din lume și a furat meseria. Mulți dintre cei care se consideră artiști pe aici sunt niște țărani înfumurați. Știu ei ceva, dar nu-mi place atitudinea lor. Își dau aere și artiștii adevărați nu-și dau aere.

R. Cum vede Marian Velescu lumea?

M.V. Din tot ce văd, mie îmi rămân întipărite  în minte formele. Atât. Eu văd forme, nu oameni. Dacă îmi spui că te cheamă Doina și că ai 23 de ani, eu o să uit. Voi reține, însă, formele. Pot face potretele din memorie. Eu am făcut proba asta în 1974, când am dat la facultate, la Universitatea Națională de Arte. Eu când am dat acolo, aveam deja două camioane de sculpturi.

R. Aveți o lucrare preferată?

M.V. Eu am produs foarte multe lucrări. Dar am și stricat foarte multe. Atunci când beam, le făceam țăndări. Le spărgeam pe toate…

R. De ce?

M.V. Pentru că nu îmi mai plăceau. Și era foarte curios că după ce le distrugeam, începeau să îmi placă din nou. Dar, în momentul în care le vedeam, începeau să mă deranjeze, deci căutam altceva. Acum, maturizându-mă, am făcut niște machete pentru niște concursuri din Rusia. Nu pot face o selecție a lucrărilor de suflet. Sunt prea multe… Dar am un prieten la Roșiori care face aceeași lucrare de peste 40 de ani. Vă dați seama? Să lucrezi la aceeași lucrare atâția ani. Eu apreciez ambiția, stăruința… Chiar o apreciez… dar rămân un adept al diversității.

 

Advertisement

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Publicitate


Articolul precedent

Diana Marin, Bianca Raluca Chiar, Alina Gudei şi Mugurel Enache au devenit cetățenii de onoare ai Alexandriei în acest an

Următorul articol

Inaugurarea Spitalului Județean Teleorman, amânată până în septembrie

Cele mai recente articole de Cultură

Proiect cultural: Biblioteca pentru tineri

          Biblioteca Județeană Marin Preda Teleorman, instituție aflată în subordinea Consiliului Județean Teleorman, demarează proiectul cultural Biblioteca pentru tineri, ce se va