Cuvântul este darul lui Dumnezeu pentru umanitate. Este Logosul care a adus la viaţă tot ce este, este Logosul întrupat şi este logosul, putere energetică ce pleacă dintr-un gând spre lumea înconjurătoare – altă fiinţă sau, ca în cazul de faţă, prin carte, către publicul cititor. El, cuvântul, poate duce cu el viaţă sau moarte, fiindcă nimeni nu rămâne acelaşi după ce ia contact cu logosul: ori devine mai bun, ori se întristează sau se înrăieşte.
Rolul poetului este de a schimba lumea în bine, pentru că a primit harul de a mânui cuvântul, de a-i spori lumina iniţială, prin truda sufletului său, transformând bobul de grâu în pâine coaptă, prin mijloace artistice care se nasc în el, prin care poetul ia toată zgura lumii şi o trece prin sufletul său, scoţând la iveală aurul şi lumina.
Aceasta aduce şi cartea de faţă, a d-lui Tudor Matreşu, Ecoul luminii!
De cum deschizi cartea şi treci la prima poezie, te loveşte puterea suavă a cuvântului, pus în vers şi rime de o sensibilitate şi frumuseţe aparte, încât nu poţi să nu te opreşti o clipă din lectură, după fiecare poem, să meditezi, ca în psalmii lui David, care au momente de pauză şi meditaţie.
Şi mai e ceva: ar trebui să scriu o carte doar despre această carte, atât e de bogată în conţinut luminos, încât şi durerile, şi dezamăgirile exprimate devin lumină.
Te izbeşte metafora, ţi se înfige în minte comparaţia, îţi mângâie spiritul profunzimea şi îţi încălzeşte inima dragostea de oameni, de bun, adevăr, frumos, pământ natal, familie, prieteni, înaintaşi, neam şi ţară. Acestea te însoţesc, apoi, îţi devin tovarşi de drum şi te schimbă pe nesimţite. Duci cu tine ecoul luminii!
Autorul este la a cincea sa carte de versuri, dintre care am lecturat ultimele două: Arzând printre oameni şi cea de faţă, Ecoul luminii. Impresionează prin coeziunea tematică, sensibilitatea descrierii sentimentelor şi a lumii înconjurătoare şi prin imensa dragoste pentru cuvânt.
Cartea este structurată în patru capitole: COCHILII DE VISE, LACRIMA ISTORIEI, COROLĂ DE STELE, POEME RĂZLEŢE DE DRAGOSTE, fiind dedicată soţiei sale, Gheorghiţa, o epopee romantică în versuri, care urmează după prefaţa pe care o lecturaţi acum şi o biobibliografie realizată de dl. Gheorghe Sarău şi este închisă de FIŞA DE AUTOR şi de NOTA EDITORULUI.
Ca aspect tehnic, poeziile sunt de lungime medie de patru-cinci catrene, cu rimă îmbrăţişată, atât masculină, cât şi feminină, dar are şi poeme mai de mare întindere, monobloc, în care ideile curg firesc, suav, alteori energic şi sumbru, dar, întotdeauna, indiferent de rimă, ritm, ori măsură, lumina speranţei îşi face loc printre încrengătura de imagini şi idei, iar cititorul are senzaţia de zbor, cu siguranţa că va lua din nou contact cu pământul într-un luminiş, luminişul speranţei.
Cât priveşte ritmul, în poeziile cu tentă meditativă, predomină anapestul, pe când în cele exprimând sentimente de iubire, admiraţie, respect, predomină dactilul şi iambul. Nu că autorul şi-ar fi propus un ritm anume, ci râul poeziei curgea firesc, scoţând versul ca un oftat, ori speranţă, ori ca un salt peste timp, unind imagini trecute cu gânduri prezente, cu o gentileţe de cavaler medieval şi generozitate de misionar. Şi chiar este un misionar al cuvântului.
Capitolul I, COCHILII DE VISE, este partea cea mai amplă a cărţii şi aduce cititorul, inductiv, de la general, la particular, urcându-l ca pe treptele unui templu, pe o scară a lui Iacov, în care o idee se ridică după altă idee, o poezie, după alta, meditativ, plimbându-l pe cititor de la cine este autorul (Autoportret), către idealul ultim, (Plecarea), între care se află viaţa, cu sentimentele şi năzuinţele ei.
Îşi exprimă crezul literar în Fântâna poemelor (ce metaforă plină de permanenţă şi prospeţime!), îşi declină Destinul, cu toate meandrele lui, îi trec prin faţa ochilor umbrele celor trecuţi dincolo de Stix, ori ale celor încă prezenţi, pe care îi evocă, le ridică statui din poeme, plin de recunoştinţă, oameni valoroşi ai neamului şi ai locului natal, ca de exemplu: Rodian Drăgoi, Brâncuşi, Preda, Cornel Armeanu, Iancu Bâţă, mama, copiii.
Aş remarca, aici, poezia Brâncuşiană, scrisă sub formă avangardistă, sub aspectul coloanei infinitului, dar şi de amforă, cu rimă interioară şi vers alb, în care, descriindu-l pe Brâncuşi, descrie năzuinţa de perfecţiune din fiecare creator de frumos, aşa cum se observă în versurile:
Măiastra visează
Țărmuri de dor
În inima lui,
De lotru
Al formelor
Pure
Capitolul II, LACRIMA ISTORIEI, revelează trăirile, gândurile, aşteptările, deziluziile (Ne bulgăresc cu ură iubirile,/ Ni se pune, sub semnul întrebării, speranța –Unirea), aprecierile poetului cu privire la limba română şi trecutul neamului românesc, al neamului său, al locului de baştină.
Secţiunea aceasta se deschide cu poezia Zbor în cuget românesc, dedicată limbii române, în care limba este metafora existenţei, exprimată fără efort, ca în exemplele următoare (metafore de o sublimă esenţă lirică): amforă cu tril de liră, o lumină ce ne-adapă, sceptru-al graiului domnesc, zbor în cuget românesc, poezie din care voi reda ultima strofă: Nemișcata vremii stâncă,/ Sceptru-al graiului domnesc,/ Limba-i o simțire-adâncă, /Zbor în cuget românesc.
Tonul general este mai alert, mai comunard, mai vibrant, ca un solo de trompetă, într-o arie din Eroica lui Beethoven, aşa cum voi exeplifica în Tăria din noi:
Ni se rostesc preziceri mânjite cu moarte,
În sufletul tău, Omule, crezi în dreptate!
…
Șansa noastră e credința-n senin,
Chiar dacă-n pahare mai fierbe venin,
Te înfioară deziluzia, revolta, din Poemul durerii, în care vedem cum: Au murit speranțele în noi,…/ De ne plâng de milă până și câinii…/ Pe trupul destinului suntem ca o bubă,/ Infectată cu viruși de minciuni hohotind.
Speranţa reînvie, de-a lungul capitolului, prin poezii ca: Numele tău, Românie…, În dimineața Istoriei, Fântâna cetății.
Țăranul își cosește rotund/ pogonul de vise./ Mâine, copiii noștri vor lua/ o gură de soare,/ din fântâna cetății. (Fântâna cetății)
Şi, totuşi, speranţa învinge, aşa cum se observă în versurile de mai jos:
mâine, țara aceasta/ va fi un lan imens,/ unduind a lumină,/ a miracol,/ a vis împlinit. (În solul de iubire)
Ca, mai apoi, să se încheie cu o dedicaţie-testament, de maniera lui Eminescu, în Mai am un singur dor, în poezia Dorință, în care îşi afirmă dedicarea cu un conjunctiv la persoana întâi, singular: Să mă dau iubirii cu-mprumut!
În Cap. III, COROLĂ DE STELE, poetul ne duce în dimensiunea metafizică a gândurilor sale, prin poezii cu titluri la fel de simbolice şi orientate în conţinut, astfel încât să-i urmăm evoluţia predării lecţiei luminii către cititor.
Metafora nu lipseşte nici aici, dar ceea ce impresionează, mai întâi, este personificarea: Ard curcubee-n cerul meu de iarbă, /Cenușa nopții murmură de stele, / Se plimbă o umbră tristă prin sat, (Și dorul meu…)
Comparaţiile nu sunt puţine nicăieri în acastă carte, dar voi reda câteva din acest capitol: Săniuțele zboară alb, ca un vis înstelat (Și ninge rotund…); Curge satul românesc ca un fluviu de mătase, (Sat românesc).
Tot în Sat românesc, se observă dimensiunea transcedentală a fiinţei românului, conexiunea dintre trecut şi prezent realizându-se firesc prin arhetipul ţăranului, generator de perenitate, curăţenie a simţirii, credinţă: Permanent, cu dor de muncă, ies țăranii din poveste.
Autorul se contopeşte cu satul, e parte a fiinţei sale şi, prin versurile sale, demonstrează această perenitate, dar şi filozofie de viaţă, bazată pe valorile credinţei creştine, înrădăcinate în tradiţii moştenite de la dacii cei muncitori, iubitori de frumos, cu mintea orientată spre cer şi cu inima adâncită în glia străbună.
Astfel, satul este “cântec prin care lumina alb mă respiră”, iar “Brațele muncii, de faptele noastre, setoase,/ Se leagă precum pasărea de lungul exod.” (Pulsul satului).
Ţăranul lui Tudor Matreşu este “stăpân pe sărăcie și pe cer…/ Și lacrima din pleoapă, nerotundă,/ Îi ară existența fără plug” (Numele țăranului), pentru că a avut modelul părinţilor ca element de perenitate şi reprezintă figura centrală a acestui capitol. „El, înger răstignit pe cruci de ger!/ …Iubirea lui de glie n-are nume, (La Lița, toamna)
În Perenitate, poetul se identifică arhetipal cu fiecare român: “Între mine și tata/ Se coace o iarnă”, iar acest lucru este exprimat magistral în versurile: „Ies țăranii din istorii,/ Păsări arse-n colivii” (Părinții ard în amintiri…), în care îşi evocă străbunii cu reverenţă, ca unii care şi-au educat urmaşii cu învăţături despre importanţa fiecărui detaliu al vieţii, de la firul ierbii, până la stea, căutând răspunsuri la întrebările vieţii în natura înconjurătoare, sau la Dumnezeu. „Somnul prelung al ierbii mă doare,/ Vis rostuit într-o liniște verde,…”// “…Ninge cu iarbă, într-un semn de-ntrebare,/ Calul tăcerii mă vrea și mă pierde.”(Iarba) Ce frumoasă metaforă, „calul tăcerii”! Tăcerea ce rămâne după întrebare, o tăcere mută, dar veşnic în mişcare, într-o rutină salvatoare!
Capitolul se încheie cu o poezie dedicată de poet fiului său, Alexandru, spre a închide ciclul şi a preda ştafeta străbună.
Capitolul IV, POEME RĂZLEŢE DE DRAGOSTE, este un capitol al iubirii sub toate formele ei. Aici, Fantastic, licoarea miroase-a sărut,/ Se logodesc stelele cu trandafirii.
Aşadar, las cititorului bucuria descoperirii unei lirici de dragoste de o deosebită frumuseţe şi propeţime, în care sub fiecare vers pare că se ascunde şi apoi revelează o mai nouă şi mai prospătă declaraţie de dragoste, pe care Tudor Matreşu o face soţiei sale, Gheorghiţa, căreia i-a dedicat întreaga carte; o adevărată Cântare a cântărilor!
În încheiere, pot să adaug doar că poetul Tudor Matreşu deschide cerul şi-l face să plouă cu lumină, pe care o reverberează, prin versul său, asupra cititorului. Este o colecţie de metafore, comparaţii, personificări, metonimii, această carte de versuri! Fie ca ecoul ei să vă lumineze, citind-o!
LIA NENCIU
Citiți și: Semnal editorial: Tudor Matreșu scoate de sub tipar cartea „Ecoul luminii”
