Carmen Dumitrescu
În campania electorală poți fi cine vrei tu să fii. Veți spune că nu e chiar așa… Că un individ nu poate mima perfect idealul, în contextul în care unele aspecte definitorii pentru el sunt cunoscute în mod nemijlocit de către oamenii din jur. Dar campania electorală are acest efect pervers de a-i determina pe alegătorii potențiali să asculte toate prostiile cu atenție. Ca și cum le-ar asculta pentru prima oară. O fi mirajul costumului Armani. Mirajul Rolex-ului. Mirajul pantofilor de piele. Sau, pur și simplu, zâmbetul cald al candidatului care pare determinat să schimbe Răul în Bine, Neputința în Putere, Promisiunea în Faptă… Cine știe dacă ei ne mint pe noi sau dacă noi ne mințim singuri, pentru că mai e atât de puțină speranță în Cutia Pandorei? În definitiv, nouă ne plac campaniile electorale, pentru că abia atunci simțim că avem și noi un rol în poveste. Apoi, după ce mirajul se spulberă, rămânem singuri în fața acelorași oameni, care ne fac aceleași probleme și pe care îi injurăm pe față sau prin spate, după curajul și libertatea fiecăruia. E drept că vânzătorii de iluzii sunt singurii care beneficiază de luciditate în această perioadă. Vă va veni poate greu să credeți, dar fiecare dintre voi este un procent în statistica unui politician. Când își compun poveștile, ei țin cont de procentul pe care voi îl reprezentați. Și dacă voi vă doriți locuri de muncă, ce-l costă pe vânzătorul de iluzii să vi le promită la puterea a treia? El doar spune ceea ce voi vă doriți, fără să aibă vreo secundă intenția de a vă aduce vreo satisfacție. Da, unii dintre voi pot avea câștiguri de la vânzătorii de iluzii. Asta dacă mergeți cu ei în campanie, lipiți afișe, sporiți încrederea de sine a candidatului cu sute de complimente gratuite și puneți poza politicianului în fruntea profilului vostru de Facebook, chiar dacă nici n-ați împlinit 18 ani… Da! Atunci e posibil să obțineți un loc de muncă, plătit cu vreo 800 de lei, în subordinea vreunei amante nesatisfăcute și pline de venin, care vă va face următorii ani din viață un coșmar de neuitat. Dar dacă nu puteți fi preșul politicianului ambițios, atunci e mai bine să nu priviți în direcția vânzătorului de iluzii. Nici în direcția costumului Armani. Nici a ceasului Rolex. Nici a pantofilor de piele… Căci toate acestea sunt mirajul unui viitor care nu vă aparține vouă și nici copiilor voștri. Vânzătorii de iluzii știu că voi sunteți cifre în sondaje și masă de manevră. Ei știu că din banii voștri se pot plăti sponsorii din campanie, așa cum tot din banii voștri se pot atribui lucrări prietenilor apropiați ai partidului, puși pe fapte de natură penală. DNA-ul va face poate lumină în poveștile astea sordide, pe care noi le uităm în campanie, focalizați fiind asupra unor dorințe pe care le e normal să le avem. S-a tot spus că Teleormanul nu are viitor. Că are politicieni proști și răi. Că e județul în care morții au mai mult spirit civic decât cei care încă mai respiră. Și toate astea sunt adevăruri de necontestat. Dar pentru a le schimba, nu trebuie să privim cu speranță către vânzătorii de iluzii. Ci către noi înșine. Căci nu ei candidează acum. Ci noi o facem. Și noi trebuie să ne luăm Teleormanul înapoi! Muncind, luptând, construind și ținând fruntea sus. Pentru Liviu Vasilică. Pentru Marin Preda. Pentru Constantin Noica. Pentru Gala Galaction. Pentru copiii noștri. Pentru iluziile care nu se vând…
