Mihai Murar s-a grăbit să plece dintre noi, fără a da vreun semn în prealabil. Mereu vesel și activ, fostul președinte al PNL Alexandria n-a dat nimănui impresia că îl macină vreo durere sau vreo îngrijorare cu privire la sănătatea sa, deși apropiații spun că în urmă cu niște ani, acesta ar mai fi avut probleme cardiace. Totuși, ele nu păreau să-l afecteze în prezent, iar vestea morții lui a venit ca un fulger pentru toată lumea și mai ales pentru familie, care trece acum prin cea mai grea încercare posibilă: aceea de a-l îngropa pe cel care le-a fost, până la urmă, stâlp de rezistență. Astăzi, 25 august, sute de persoane, prieteni, apropiați, cunoștințe, colegi sau foști colegi au fost prezenți la Catedrala „Sfântul Alexandru” din Alexandria, pentru a-l conduce pe Mihai Murar pe ultimul său drum. Prietenii lui, în prezența cărora a și murit, în timpul unui meci de fotbal, spun că plecarea lui a fost una bruscă și scurtă. Ei își amintesc că, în timp ce cădea, încă mai vorbea, pentru că nu conștientiza cât îi este de rău. Nu s-a putut face nimic pentru salvarea sa.
Astăzi, curtea Catedralei a fost plină. Oameni din politică și din afara ei au fost acolo pentru a-și lua rămas bun de la cel care a fost profesorul Mihai Murar. Pentru că, în realitate, Mihai Murar a fost mai mult profesor decât politician și mai mult om decât director la AJOFM Teleorman. Elevii lui își amintesc acum cu drag de el și unii dintre ei chiar scriu public amintirile pe care le au cu acest ardelean stabilit în Teleorman, care, în măsura posibilităților, s-a implicat mereu în viața unei comunități de care se atașase profund.
Una dintre fostele sale eleve, Geanina Rizea a scris pe blogul ei personal un text emoționant despre Mihai Murar, text pe care îl redăm și noi parțial în cele ce urmează, pentru că, în definitiv, un om e suma amintirilor pe care ceilalți le au despre el.
„Cum să folosim trecutul, domn profesor, în viața de zi cu zi?! Noi stiam să îl ascultăm spus de dvs. Dar cum să rostim atât de devreme: a fost…Mihai Murar?! Erau anii în care dăruiați Școlii Plosca (cu accentul din mijlocul țării pe care nu l-ați pierdut niciodată) din harul cu care un dascăl adevărat este înzestrat. Ne spuneați: ,,leilor….tigrilor….”, si brusc tresărea în noi dorința de a fi mândri și vă salutam ca niște soldați. Ați trezit istoria ce stătea cuminte între coperți… Un om mândru la vorbă si port. Integru. Bucuros că a devenit tată. O fire veselă. Un bun lider. Cu planuri pentru Teleormanul din care nu a mai vrut sa plece. Domn’ profesor….ne imaginăm că e ca atunci…când ați venit într-o pauză să vă luați la revedere de la noi, spunând: ,,Mă, leilor… nu o sa mai fiu profesorul vostru!”. Atunci v-am auzit pentru întâia dată tremurul din voce. Acum, stăm noi cu sufletele drepte în fața dvs și vă urmărim pașii până când Cerul se deschide…. Mulțumim pentru lecție! Cu inimile triste, pentru că ora încă nu se sfârșise…”
