Politicieni și înalți demnitari îngroașă rândurile sutelor de revoluționari ai unui județ fără Revoluție

Carmen Dumitrescu
E adevărat că ne-am uitat eroii… Dacă facem un minim efort de gândire, vom constata că nu cunoaștem nici măcar un singur nume al vreunui martir al Revoluției Române. Dureros e că sunt destule nume pe care le cunoaștem din viața publică locală, aparținând unor oameni care, în urma câștigării certificatelor de revoluționari, au înțeles că pot profita de pe urma unei drame naționale. Și n-au greșit, pentru că astăzi, foștii purtători de pulovere gri sunt actualii purtătorii ale unora dintre cele mai scumpe costume pe care ni le putem imagina. În plus, un element important în toată această poveste rămâne acela că în Teleorman n-a avut loc nicio revoluție. Aici, în afara unor încăierări spontane și a unor discursuri recitate pe la colțurile străzilor, nu s-a trăit nici sacrificiul, nici lupta cu sistemul. În Teleorman, oamenii au fost mereu ascultători. Ei au știut să-și respecte călăii, indiferent cât de crud s-au manifestat, ei au știut să se adapteze la sistem, oricât de prost alcătuit ar fi fost el, ei au știut să stea cu capul la cutie în momentele critice, pentru că au înțeles o regulă veche a lașității: capul ce se pleacă, sabia nu-l taie. Și totuși, astăzi avem printre noi sute de revoluționari recunoscuți, care n-au văzut Revoluția decât la televizor. Și, probabil, s-au entuziasmat. Asta le-a dat dreptul la un certificat de revoluționar și la toate beneficiile aferente Legii Recunoștinței.
Cum furi de la morți?
În 2006, potrivit statisticilor publicate de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, la nivel național erau înregistrați 6.000 de revoluționari. Însă, după ce Legea Recunoștinței a intrat în vigoare, numărul certificatelor de revoluționari a început să crească în mod semnificativ, astfel că, în prezent, la nivel național, numărul revoluționarilor a ajuns la 23.000, asta în contextul în care în Timișoara, acolo unde s-a născut Revoluția, nu sunt înregistrați mai mult de 2.800 de revoluționari. Ce s-a întâmplat, de fapt? Legea Recunoștinței, în baza căreia s-au preschimbat certificatele de revoluționar, a fost modificată în mod repetat iar termenul-limită pentru aducerea documentației a fost prelungit succesiv, ultimul termen fiind cel din 30 aprilie 2010. În cadrul uneia dintre ultimele ședințe ale Comisiei Parlamentare a Revoluționarilor din Decembrie 1989 s-au aprobat 1.037 de dosare de revoluționar, doar trei dintre acestea vizând revoluționari din Timișoara, restul împărțindu-se între Teleorman, Vaslui și Dolj. E de prisos să spunem că în aceste trei județe, Revoluția s-a trăit numai la televizor. Prin Legea Recunoștinței, revoluționarii primeau unele beneficii, printre care se număra și acordarea de terenuri. Astfel, potrivit datelor Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, din topul județelor cu cele mai mari suprafețe de teren acordate revoluționarilor se numără și Teleormanul, cu 263 de hectare. Nu vom mai menționa că, vreme de mulți ani, această lege oferea și o sumă lunară de bani posesorilor de certificate de revoluționar, precum și scutiri de la plata taxelor și impozitelor locale. Astfel, nu e greu de ghicit faptul că în spatele dorinței de a fi recunoscuți drept revoluționari, teleormănenii și-au dorit beneficii materiale. Pe care le-au și obținut, în contextul în care numai în Turnu Măgurele sunt înregistrați peste 100 de revoluționari iar la Alexandria, numărul lor trece de 50.
Vedete teleormănene cu Revoluția în buzunar
Spațiul public teleormănean mustește de vedete care și-au dat lecția de șmecherie în Revoluție. Nu neagă nimeni că au fost prezenți pe la vreo adunare publică în acele vremuri, după ce văzuseră la televizor că lucrurile începeau s-o ia razna și dictatorul fugea speriat. Însă, de aici, de la un gest perfect normal, determinat de exaltare și curiozitate, până la a considera că ești îndreptățit la beneficii de revoluționar e o cale mai lungă decât drumul martirilor de la Timișoara până la cer. Dar dacă era rost de beneficii și recunoaștere publică, de ce să pierzi momentul? Lista numelor celor care pretind că au luptat la Revoluție în Teleorman e extrem de mare pentru un județ fără Revoluție. Și, printre ei, se numără parlamentari, oameni politici și persoane publice de mare impact. De la celebrul stomatolog, Eugen Filios până la deputatul Adrian Simionescu, de la avocatul Liviu Ardeiaș până la senatorii Timotei Stuparu și Nicolae Mohanu, multe persoane publice din Teleorman se mândresc cu rolul lor important la Revoluție. Până și Nicolae Tatu, Virgil Ivan și Nicolae Zorilă au avut, potrivit listelor de revoluționari, o implicare certă în 1989. Pe la colțuri, se mai pretinde că și deputatul Valentin Boboc ar fi posesorul unui astfel de certificat iar lista celor care au avut de câștigat de pe urma dramei din 1989 continuă cu sute de teleormăneni, care mai de care mai brav și mai curajos. Dintre aceștia, numai Timotei Stuparu își mai amintește public de ziua de 22 decembrie, admițând, practic, că acela a fost și punctul de la care evoluția lui politică a început: “Momentul acela, 22 decembrie a fost un moment de cotitură în istorioara vieții mele. Aveam multe pe suflet în ‘89, când aud pe vecina, care mă striga: “Fane, tu nu auzi ce se întâmplă la televizor?”. Am dat drumul la televizor şi am văzut revolta din Bucureşti. Am avut aşa un instinct, am lăsat totul şi am plecat spre Alexandria. Acolo începuseră oamenii să se adune, erau vreo 50 de inşi în faţa Prefecturii de acum şi forţau uşile să intre. Era şi domnul Moraru, am făcut comitetul acela de iniţiativă şi aşa a început cariera mea, am fost în C.P.U.N. la nivel naţional, şef de comisie, deputat şi aşa mai departe. Practic, am contribuit la formarea unei instituţii nou-formate – Consiliul Judeţean, şi până în 1996 am fost preşedintele acestei instituţii.”
În ceea ce-l priveşte pe deputatul Adrian Simionescu, acesta susţine că nu a avut absolut nimic de câştigat de pe urma Revoluţiei, fiind totuşi de acord cu ideea că sunt destui care şi-au luat certificate de revoluţionari în mod nedrept: “Tu n-ai avut colegi la facultate care au absolvit fără să treacă vreodată pe la şcoală? Cam asta s-a întâmplat cu mulţi la momentul acela. Dar dacă comisia a acceptat dosarele, înseamnă că nu e nimic de comentat. Eu, la acea vreme, mă aflam la Slatina. Eram inginer stagiar. Şi vă pot spune că atunci, pe 22 decembrie, la Slatina s-a tras în zona în care eu îmi desfăşuram activitatea. Aşa că am trăit Revoluţia în stradă, dar nu pot spune că am fost vreun mare revoluţionar. L-aş mânia pe Dumnezeu. În plus, eu beneficii prea multe n-am avut. Bani nu am luat, pentru că indemnizaţiile sunt acordate celor fără venituri sau cu venituri mici. Iar la mine, n-a fost cazul…”
Recunoștință de Teleorman: uitarea
Adevărații eroi teleormăneni, cei care se aflau în București sau la Timișoara în momentul acela dramatic dorm în uitare. Nimeni nu-și mai amintește cum se numeau și, chiar dacă și-ar mai aminti cineva, ar fi zadarnic. Lor nu li se mai poate oferi niciun fel de recunoștință. E adevărat că există un monument dedicat martirilor în Alexandria, în fața căruia oficialii se adună, în fiecare an, la finele lunii decembrie pentru a depune coroane cu flori. Dar personalitățile care îngroașă rândurile revoluționarilor nu prea sunt prezente la respectivele ceremonii. E mai simplu să uiți… Să crezi că eroismul e doar o chestiune de circumstanță. Ceea ce nu se poate spune despre certificatul de revoluționar. El e cât se poate de adevărat și determină beneficii dintre cele mai adevărate. Oricum, eroii teleormăneni nu se puteau aștepta la prea multă recunoștință de la ai lor. Pentru că eroismul în Teleorman nu există…