Ostaşii căzuţi în Războiul de Întregire dorm sub steaguri rupte şi cruci sfărâmate

Carmen Dumitrescu
Teleormănenii nu mai cred în eroism. Nici în puterea sacrificiului. Şi pe bună dreptate, în condiţiile în care la Alexandria, ostaşii căzuţi în Războiul de Întregire (1916-1919) îşi dorm somnul veşnic într-un cimitir degradat şi uitat parcă de autorităţi. Evident, sunt momente în an când cimitirul intră în atenţia publicului, pentru că acolo se desfăşoară unele evenimente comemorative, la care participă înalţi demnitari. Atunci (şi doar atunci), cimitirul este curăţat, drapelurile sunt înlocuite iar mizeria adunată pe iarbă este pusă la adăpost de privirile curioase. În restul anului, însă, cimitirul îşi recapătă aspectul deplorabil şi nimeni nu consideră că eroii merită nu doar morminte curate, ci şi lumânări aprinse. În acest moment, în Cimitirul Eroilor din Alexandria e pustiu… Doar crucile mai vorbesc despre eroii lor. Însă nici ele nu vor mai vorbi prea mult timp, pentru că piatra crucilor de la creştetul eroilor se macină de la un anotimp la altul. Şi nimeni nu vede… Asta nu demonstrează doar dezinteresul publicului pentru cei care s-au jerfit pentru neam, ci şi lipsa generalizată de respect pentru eroi. În Teleorman mai mult decât oriunde altundeva…
“Ce lumină lină ne-ndulceşte moartea?”
În Cimitirul Eroilor din Alexandria e linişte… Nici ţipenie de om nu trece pe-acolo, nicio voce nu sparge tăcerea morţii, neînţeleasă şi apăsătoare. Dar dacă totuşi, frica de linişte este mai mică decât respectul pentru un fel nobil de-a muri, putem păşi cu speranţă în acest loc foarte special din Alexandria. Pentru cei care îşi permit încă luxul de a avea imaginaţie, fiecare cruce de acolo spune o poveste despre eroism, despre vremuri demult apuse, despre boli eradicate, despre drame şi suferinţe care nu pot fi depăşite uşor. Fiecare cruce spune o poveste despre lacrimile unor părinţi care nu mai ştiu unde le copilul plecat pe front, despre durerea unei soţii care-şi caută frenetic eroul necunoscut, despre plânsul unor copii care nu ştiu unde le e îngropat tatăl… Sub unele dintre cruci dorm eroi ai judeţului, precum sublocotenentul Gheorghe N. Costescu, mort pentru patrie în 1916, la vârsta de 36 de ani sau întregul Regiment 19 de soldaţi loviţi de holeră în 1913 la Alexandria. Tot acolo îl găsim şi pe locotenentul colonel american Robert Thomas Crowder, decedat în 1944 în oraşul nostru. Sub alte cruci, însă, dorm eroi necunoscuţi: germani, turci, români. Şi sacrificiul lor, mai mare decât oricare altul posibil, e trecut în uitare, sprijinindu-se pe o piatră sfărâmată care tace. Deasupra crucilor fâlfâie steaguri rupte… Cunoscătorii ştiu că steagurile se schimbă nmai cu prilejul unor ceremonii oficiale, la care sunt invitaţi politicieni de înalt rang. În restul anului, însă, nimeni nu le vede… Şi nimeni nu pare să ştie că eroii merită să doarmă cu un drapel întreg la creştet şi sub o iarbă cât de cât îngrijită… Despre candele aprinse sau lumânări nici nu se poate discuta. Puţini alexăndreni ştiu unde e Cimitirul Eroilor. Şi mai puţini dintre ei se deranjează să aprindă o lumină celor căzuţi pe câmpul de luptă… Mai ales că puţini dintre ei înţeleg sensul sacrificiului şi relevanţa lui într-o comunitate cu adevărat puternică…
Drăguşin promite reabilitarea cimitirului
De multe ori, tăcerea eroilor este acoperită de tăcerea şi mai asurzitoare a autorităţilor. Dar pentru a obţine reacţii, e suficient să întrebi de ce dorm eroii neamului sub cruci sfărâmate şi steaguri rupte. În general, răspunsurile sunt vagi, însă insistenţa poate muta munţii din loc. Pentru că despre Cimitirul Eroilor din Alexandria s-a mai scris în presa judeţeană. Şi nu o singură dată. Însă, pentru un subiect cu greutatea acestuia e probabil nevoie să se scrie zilnic câte ceva. Somnul veşnic al eroilor neamului, îngropaţi la Alexandria, e un reper care merită repetiţia.

Întrebat de starea actuală a cimitirului eroilor, primarul Alexandriei, Victor Drăguşin ne-a declarat că lucrurile sunt pe cale de rezolvare, menţionând totuşi că nu ştie nimic despre drapelurile rupte: “Noi ne pregătim să intrăm cu tot cimitirul în reabilitare când vremea ne va permite acest lucru. Şi vom împrejmui cimitirul nu cu un gard înalt, ci cu unul ornamental. Despre drapelurile rupte chiar nu ştiam şi vă mulţumesc pentru informaţie. Voi avea grijă ca situaţia asta să se rezolve cât mai repede…”
O problemă de respect…
Dreptul eroilor de a se odihni într-un cimitir bine îngrijit constituie o lege morală nescrisă. Până la urmă, nu ne obligă nimeni să-i comemorăm şi nici să le curăţăm mormintele. Putem să ne prefacem că acest cimitir nu există şi ceea ce nu există nu poate crea probleme. Din păcate, uitând singurul reper care ne apropie de istoria neamului nostru, ne uităm pe noi şi ne pierdem respectul de sine. Pentru că o comunitate care-şi uită eroii n-are nici stimă de sine.

Aşa că, în cele din urmă, toată povestea asta a eroilor uitaţi este una despre respect. Dacă vom continua să ne trăim vieţile cu privirea-n pământ şi cu interesul personal în loc de drapel, nu ne va condamna nimeni. Dar dacă mai sunt printre noi oameni care înţeleg că iubirea de ţară înseamnă nu doar arborarea drapelului la ferestre de Ziua Naţională, ci şi aprinderea unei candele la mormintele eroilor, cunoscuţi sau necunoscuţi, atunci mai avem o şansă ca şi comunitate. Şi pentru şansa aceea ar trebui să se lupte autorităţile, de mână cu o colectivitate care ştie că trupul patriei noastre e un mormânt imens, în faţa căruia trebuie să ştim să îngenunchem…