Costel Păun, artistul, care relevă cu nonşalanţă paradoxurile pietrei de râu. Pendulare între figurativ şi abstract

Eugenia Dumitriu

A încerca să defineşti un artist este destul de dificil. Prin definiţie acesta este complicat de catalogat.  Dacă mai ai şi şansa pe care am avut-o  eu, de a-l întâlni pe sculptorul Costel Păun, la mine acasă, la Roşiori de Vede, artistul care relevă cu nonşalanţă ca un veritabil  nabab,  publicului din România, paradoxurile pietrei de  râu, încercarea mea de a-l defini ca sculptor,  devine de-a dreptul problematic, pentru că nu i-am gasit predecesori şi nici artişti contemporani lui care să aibă măcar o lucrare de sculptură lucrată în acest nestemat natural, piatra de râu. Conştiinţa formei pure, spontaneitatea şi naturaleţea acestui artist unic, i-au asigurat trecerea de la naturalul inform la reprezentarea  figurativă a realităţii palpabile, pendulând zilnic între  figurativ şi abstract şi-a creat propriul univers devenind un artist apt condiţiilor  adevăratului act demiurgic. Creaţia  acestui sculptor se desfăşoară  în dimensiunile esenţialului, mergând de la apologia  creaţiei simple, spontane, dusă de cele mai multe ori undeva , la marginea înţelesurilor. Sculptorul Costel Păun este artistul care conform opiniei publicului iubitor de artă: “ …a deschis poarta spre magic. Arta sa devenind un mod de viaţă”. Puţini ştiu că acest sculptor  este un autodidact şi a dărâmat barierele afirmării sale artsitice în numai  trei ani,  expunându-şi opera în şase expoziţii colective şi douăzecişipatru personale atât în România, în oraşul Roşiori de Vede, loc drag inimii acestui sculptor, pentru că aici  şi-a purtat copilăria şi tinereţea , Alexandria, Craiova, Piteşti, Bucureşti şi la Gorna Oryahovista , în Bulgaria. Totuşi,  cercetând un pic viaţa  acestui  sculptor, pot să afirm că acesta nu este pe deplin un autodidact. Primul profesor de sculptură i-a fost bunicul care pierzându-şi la naţionalizare întreaga avere  din comuna natală teleormăneană “ Nicolae Bălcescu” s-a mutat la Roşiori de Vede şi a deschis un mic atelier de tâmplărie. La numai patru ani, sculptorul de azi, Costel Păun, devine  “ ucenicul” bunicului său , în atelierul căruia face cunoştinţă cu dalta şi ciocanul şi începe a desluşi tainele sculpturii in lemn, îşi construieşte singur  jucării: cărucioare de lemn, roţi de lemn ( era fascinat de forma lor rotundă), deşii nu le găsea întotdeauna destinaţia, aşa se  explică faptul că de la o vârstă mult prea fragedă la care nu îţi poţi da seama de talentul unui copil, cel mult putem vorbi de o înclinaţie spre artă, artistul de azi, inventa  obiecte la care  spera să ataşeze fascinantele sale roţi. Cel  care avea să întrezărească în el viitorul artist a fost Distinsul Alexandru Popescu Tair care i-a fost profesor şi mentor, în clasele primare, primul care i-a cunoscut sculpturile graţioase, ale naivităţii copilăriei sale, cel care l-a iniţiat în  tainele desenului şi picturii, în mod deosebit portretul  echivocându-se doar în credinţa că se va afirma în pictură i-a spus profetic într-una din zile:”- Copile ţine-te de artă la modul serios, tu ai să ajungi departe…”. Din perioada copilăriei remarcabilă rămâne prietenia artistului cu Titi George Câmpeanu, scriitor roşiorean  recunoscut naţional şi internaţional rezinet azi în Anglia, coleg de clasă şi învăţăcel la vremea aceea împreună cu sculptorul Costel Păun,  al profesorului Alexandru Popescu Tair. La una din expoziţiile sale Domnul Profesor Doctor în Bellas Arte, Emilian Popescu afirma  despre opera acestui sculptor de excepţie: “ …structure compoziţionale, raportul între gol şi plin, juxtapunerea inspirată a volumelor, dar şi ritmurile şi contrastele voit create, acaparează ochiul şi sufletul privitorului.”

Plecând de la o mai veche afirmaţie a acestui sculptor: “ Am văzut îngerul în piatră şi am sculptat până l-am eliberat” şi privindu-i cu luare aminte sculpturile  am înţeles că mă aflu în faţa unei personalităţi  de o forţă pe care abia o pot pricepe. Am înţeles totuşi  de ce a ales  acest artist sculptura în piatră de râu , meserie solitară mergând la frumosul primar, direct, nemijlocit şi etern în care omenescul îşi dezvăluie toate nuanţele. În mâinile sculptorului Costel Păun, piatra aceasta  de râu, cea mai dură rocă din natura înconjurătoare, atât de darnică şi la care nu a îndrănit să se oprească nici un sculptor până la el, palpită în jocul de umbre şi lumini al polisării, în contrastele  suprafeţelor, arta centrându-se în cazul Domniei sale, mai mult pe actul creator, pe materialitate şi pe reprezentarea elanului vital. Acest artist porneşte de la ideea că forma  preexistă în materialul inform, el jucandu-se uneori de-a Demiurgul, pentru a o poate extrage din masă.  Singurul  sculptor pe care îl respectă cu sfinţenie este Constantin Brancuşi, pentru afirmaţia: “Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu Natura, ca să îi exprime principiile, trebuie să îi urmeze, însă, şi exemplul acţiunii. Materia trebuie să îşi continue viaţa şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinu  descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide.”

Costel Păun este atristul al cărui suflet e alcătuit dintr-un cumul de stări, emoţii, sentimente pe care le transmite  gestului său de a transforma piatra de  râu, dură, în artă,  într-o fiinţă vie, plină de viaţă, o face să vibreze şi o luminează, o înnobilează cu  bucurii şi pasiuni.