“Liviu Vasilică a cântat numai în opinci, niciodată în pantofi!”
Când vorbim despre mari teleormăneni, nu vorbim despre oameni politici. Nu poate fi mare decât cel care oferă o parte din sufletul lui celorlalţi în mod dezinteresat, fără să ştie de ce oferă şi fără să-şi dorească să primească ceva înapoi. Liviu Vasilică a fost un mare teleormănean, fiind emblema unui judeţ cu foarte puţine realizări în domeniul cultural. Pe 2 iulie, marele solist, rapsod şi culegător de folclor va reveni în atenţia publicului, anul acesta împlinindu-se 10 ani de la trecerea sa în nefiinţă. Familia marelui artist nu l-a uita nicio secundă şi păstrează cu pietate atât lucrurile rămase de la cel care le-a fost soţ, tată şi prieten, cât şi amintirile care i-a legat de un spirit viu şi liber, care şi-a iubit meseria, pasiunile şi, mai ales, judeţul. Dacă Florin, fiul lui Liviu Vasilică, a mai vorbit despre tatăl său atunci când i s-a cerut să facă asta, sora şi soţia marelui artist au fost mai rezervate, construind însă, în paralel, modalităţi de a-l menţine viu pe cel care le-a fost şi le va fi mereu punct de referinţă. Cu prilejul împlinirii a zece ani de la dispariţia marelui teleormănean, Florina şi Livia Vasilică ne-au împărtăşit amintirile despre omul Liviu Vasilică, despre care vorbesc cu drag, cu dor şi cu o imensă afecţiune.
Liviu Vasilică – soţul
Despre cel care i-a fost soţ, Florina Vasilică vorbeşte adeseori cu rezerve. Nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că, de multe ori, are senzaţia că multe dintre lucrurile pe care ar vrea să le spună nu sunt ale altora, ci doar ale ei şi ale celui care i-a fost alături vreme de 23 de ani. Amintirile ei despre omul Liviu Vasilică sunt amestecate, dar ştie că poveştile despre dragostea care durează trei ani sunt baliverne. În realitate, adevărata dragoste durează o viaţă întreagă, dacă ştii să-l preţuieşti şi să-l încurajezi pe cel de lângă tine să fie tot ce poate fi. Ea îşi aminteşte că atunci când s-au căsătorit, era învăţătoare şi el medic stagiar. L-a iubit instantaneu şi l-a preţuit până în ultima zi din viaţa lui, pentru că era un om de o bunătate inestimabilă, extrem de ataşat de familie şi de originile lui: “am ştiut că mă căsătoresc cu un om pe care îl iubeam, alături de care eram fericită, un om bun, cu suflet nobil, modest, care bătea la porţile carierei de medic pediatru, profesie pe care o iubea foarte mult şi pe care a slujit-o cu mult drag. Atunci nici nu ştiam ce-mi va oferi viitorul…” Potrivit Florinei Vasilică, Liviu Vasilică strângea în jurul său, graţie umanismului său, oameni care îl iubeau şi îşi doreau să se dezvolte alături de el: “Dacă ar trebui să vă spun ceva despre Liviu e faptul că nu şi-a trădat niciodată judeţul. Şi poate că i-ar fi fost mai bine şi ar fi avut alte şanse în Bucureşti, dar el a preferat să rămână în judeţul lui şi să-l reprezinte cu mândrie. A fost un profesionist, dar şi un om incredibil. Grupul Teleormanul a început la Casa de Cultură, unde se adunau oameni care voiau să cânte de plăcere. Nu erau remuneraţi, doar îşi urmau pasiunea şi îl respectau pe Liviu, astfel că la un moment dat era un grup de 30 de persoane, cărora Liviu le-a pus la dispoziţie tot repertoriul lui. Iubea enorm copiii. De asta nu a putut niciodată să renunţe la profesia de medic. Îmi amintesc cum, la înmormântare, un copil al străzii s-a apropiat de sicriul lui şi i-a pus o monedă în mână ca să-i plătească drumurile. Un copil al străzii! Vă daţi seama… Cât de mult a iubit copiii şi cât de exemplar se purta cu oamenii… asta nu se poate descrie în cuvinte.”
Când nu cânta şi nu dansa, Liviu Vasilică îşi recondiţiona straiele populare, costea ipingelele, broda cămăşi populare, dar numai cu mărgele de sticlă şi paiete discrete. Veselia lui anima întreaga locuinţă, astfel că, potrivit celei care i-a fost parteneră şi principal punct de sprijin: “când trăia el, casa noastră era o adevărată gară iar telefonul suna mereu… Îmi amintesc cum a învăţat să coasă la maşina de cusut după ureche. A ascultat ritmul şi aşa şi-a cusut ipingelele. Dar numai acasă se simţea confortabil. Acasă era locul în care se ocupa de creaţie… Îmi este foarte greu să vorbesc despre felul cum ne-am cunoscut, cum şi când ne-am căsătorit, cum au trecut cei 23 de ani petrecuţi împreună. Dar acum ştiu că am avut dreptate şi că n-am fost “nebună de iubire” – aşa cum glumea el – când îi spuneam că va ajunge să fie enumerat alături de Maria Tănase şi Maria Lătăreţu. Am ştiut şi am simţit că are un destin special. Dar mi se pare semnificativ să vă spun că Liviu a cântat întotdeauna în opinci, ciorapi de lână şi obiele, niciodată în pantofi! Şi-a iubit pământul cu tot ce însemna el, familie, rude, tot… Şi deşi a murit devreme, cred că i-a părut bine, pentru că n-a apucat să îmbătrânească. Îmi spunea mereu când îi spuneam că îmbătrânim: “Poate tu. Voi sunteţi bătrâni, nu eu…” Şi mai spunea ceva: “Dacă după şase săptămâni de la trecerea în nefiinţă te mai pomeneşte lumea, atunci ai însemnat ceva” Şi iată că au trecut atâţia ani de când Liviu nu mai e, dar cred că ştie şi el cât de mult înseamnă pentru noi toţi.”
Livia despre Liviu Vasilică
Copiii au fost, pentru Liviu Vasilică, o raţiune de a exista. Iar iubirea copiilor lui pentru cel care le-a fost tată drag şi iubitor continuă să existe, manifestându-se parcă la alt grad de profunzime decât în timpul vieţii lui, pentru că atât Livia, cât şi Florin simt că au misiunea de a purta cu cinste numele tatălui lor. Liviei Vasilică i-a fost întotdeauna greu să vorbească despre cel care i-a fost şi i-a rămas punct de sprijin în tot ceea ce face. Şi acum crede că tatăl ei este cel care îi dă putere să facă lucruri pe care ea însăşi nu le anticipa înainte, precum dansul popular şi pregătirea copiilor pentru a şti să ducă mai departe tradiţiile teleormănene. Gândindu-se la tatăl ei, Livia spune adesea: “Probabil că tata ar fi şocat şi încântat să vadă ce fac la Asociaţie, pentru că înainte nu dansam deloc. Şi interesant e faptul că mi-am descoperit vocaţia pentru dans, făcând Asociaţia care poartă numele lui tata. Cred, de asemenea, că ar fi încântat să mă vadă dansând pentru că ar şti că o fac pentru el şi că asta e singura activitate care mă face să mi-l amintesc într-un fel… Când era acasă, cânta toată ziua, chiar mai frumos decât la televizor şi erau cântece care n-au fost niciodată imprimate. Când se lua lumina făceam spectacole, cântam cu toţii, mama cosea, eu alegeam mărgeluţe. N-a insistat niciodată să-i urmăm drumul artistic, ne-a dat libertatea să fim fiecare cea ne-am dorit să fim”. Şi poate deloc întâmplător, Liviua duce mai departe talentul tatălui său la dans iar Florin talentul muzical al lui Liviu Vasilică. Livia îşi mai aminteşte şi acum de talentul gastronomic al tatălui ei, îndrăgostit de reţete inedite şi de făcutul pieţei: “Îi plăcea foarte mult să gătească, culegea de prin toată ţara reţete şi le punea în aplicare acasă. Îmi aduc aminte de peştele umplul la tavă şi de bucuria lui atunci când ne vedea bucurându-ne de mâncarea pe care o prepara.”
Şi iată că acum, la împlinirea a 10 ani de când Liviu Vasilică nu se mai află printre noi, familia marelui artist îşi doreşte ca teleormănenii să-şi amintească munca şi talentul a celui care a devenit o emblemă pentru Teleorman, tocmai pentru că a iubit judeţul ca nimeni altul. Şi poate că a venit vremea ca judeţul acesta să-şi manifeste dragostea pentru artistul şi omul care a fost Liviu Vasilică, plecând frunţile în faţa statuii sale ori de câte ori trec prin faţa ei şi nu doar la momente comemorative…
