Andreea Esca nu are nevoie de prezentări. O carieră în jurnalism de zeci de ani vorbește în locul oricărei critici și pune punct oricărei interpretări. Dar puțini știu că, dincolo de ceea ce se vede pe micul ecran sau de vocea pe care o auzim la radio, Andreea Esca este o persoană pentru care firescul și naturalețea sunt inerente felului ei de a fi. Și mai puțini știu că pentru ea, identificarea unui drum potrivit și corect pentru abilitățile ei native a fost unul care a început cu un eșec major: acela de a nu lua din prima încercare la facultate. Atunci a înțeles că în viață e important să te orientezi în funcție de un principiu simplu: “ce nu mi s-a întâmplat nu era pentru mine”. Astfel trăind cu un nivel minimal de frustrare, Andreea Esca s-a putut concentra pe construcția unei cariere solide, care i-a adus împlinirea și pe care o practică și acum cu pasiune nedisimulată. Andreea Esca a fost invitată de organizatorii festivalului de teatru tânăr “Ideo Ideis” la Alexandria și, cu acest prilej, a oferit un interviu în exclusivitate ziarului Liber în Telorman. Un interviu în care veți descoperi o parte a Andreei Esca despre care, cu siguranță, nu se știe destul. Și din care avem cu toții ceva de învățat.
Reporter: O să te întreb, în primul rând, cum ai reacționat tu atunci când ai aflat că la Alexandria are loc un festival național de teatru?
Andreea Esca: De ce la Alexandria? Asta a fost întrebarea: De ce la Alexandria? Și pe urmă am zis: De ce nu la Alexandria? Mi se pare o idee bună să se facă un asemenea festival într-un loc în care nu există foarte multe evenimente culturale și cred că e foarte bine să fie activate și comunități la care nu ne gândim. Pentru că da, și la Alexandria există cu siguranță și oameni avizi de cultură, de a învăța ceva nou, există oameni talentați, oameni care vor să se dezvolte și nu au posibilitatea. Și atunci mi se pare că neglijăm pur și simplu, din ignoranță, o zonă sau mai multe zone ale țării, absolut incorect. Așa că mi-am dat răspunsul rapid și mi s-a părut o idee extraordinară.
R: De unde apropierea asta de teatru?
A.E.: Dragostea mea pentru teatru a început foarte devreme, pentru că aveam o învățătoare care m-a îndrăgit foarte mult, care mă ducea la teatru în mod regulat. Ne împrietenisem foarte tare și pentru că stătea aproape de mine și mai veneam de la școală împreună acasă, dormeam după amiaza la ea, mâncam o ciorbă extraordinară cu leuștean și alte lucruri de genul ăsta, și ea era o mare amatoare de teatru, de concerte și eram așa, un soi de adoptată într-o anumită perioadă a vieții de ea. Și ea m-a dus de foarte mică la teatru. Îmi aduc aminte că am fost o dată la Mobilă și durere, din care n-am înțeles nimic, că eram foarte mică, dar cred că să duci copiii la teatru, chiar dacă nu înțeleg la început, face foarte bine, pentru că dă o dependență de o emoție pe care nu o regăsești decât la teatru. Și pe urmă, când o să crești și o să pricepi tot ce se întâmplă acolo, cred că rămâne o dragoste de neînlocuit. Adică, eu merg foarte mult și la cinema, dar teatrul e teatru. Adică faptul că tu ești la câțiva metri de actorul respectiv și toată treaba e live… Live-ul e live. Adică poți să fii genial sau poți să ratezi. Adică nu e ca la film, unde poți să tragi trei miliarde de duble până-ți iese. Aici e o șansă: ești bun sau ești rău în ziua aia. De aceea e mult mai greu să fii actor de teatru decât de cinema, deși sigur că și cinema-ul are cerințe extraordinar de mari și poți fi un actor foarte bun de teatru și să fii un actor foarte prost de cinema. Și invers. Și la grădiniță, și la școala primară am fost tot timpul atrasă de scenă, iar în perioada liceului am fost în trupa de teatru a liceului. Și mi-amintesc că am pus în scenă o piesă foarte frumoasă, în engleză, The importance of being ernest, după Oscar Wilde, care a fost regizată de Răzvan Rădulescu, cel care acum este acest mare scenarist al unor mari filme românești. Mă gândeam chiar și la asta: uite, el era atunci regizorul trupei noastre de teatru, care era o joacă, iar el a ajuns acest extraordinar de mare scenarist, ceea ce dovedește că pasiunea lui a fost cea mai mare, până la urmă.
R. Și presupun că atracția asta pentru teatru te-a ajutat și în carieră…
A.E. Da, să știi că eu am vrut să dau la teatru și părinții mei nu au fost de acord, pentru că mama era foarte haioasă și avea teoriile ei. Și bunica a lucrat în teatru multă vreme și mama a fost cumva într-un mediu de acest tip și avea chestiile ei. Spunea că actoria nu e o profesie pe care să le poți baza, că azi ai rol, mâine n-ai și mori de foame, ceea ce sper că astăzi nu se mai întâmplă. Și apoi îmi amintesc o poveste foarte haioasă pe care o mai spun apropo de teatru. Am jucat într-un film pentru copii, pe care îl regizase regretatul regizor Geo Saizescu. Venise la liceul unde eram eu, în București și avea nevoie de figurație, așa că m-am dus și eu. Am jucat în acest film și acolo am făcut doar figurație. Eram în clasa unsprezecea. După ce s-a terminat filmul, el a venit și mi-a zis că ar vrea să vin să fac meditații, că am talent și ar trebui să mă orientez către teatru. Eu m-am dus să-i spun mamei mele și ea a spus că vrea să vină cu mine. Și a venit cu mine, n-a apucat săracul om să zică cinci cuvinte, că mama i-a spus: “Eu am venit să vă spun că fata mea nu o să dea la teatru, pentru că eu știu ce înseamnă lumea teatrului și n-aș vrea să trăiască într-o frustrare toată viața. Și mai mult decât atât, eu mi-aș dori să trăiască mai mult la verticală decât la orizontală, aș dori să stea la orizontală cu cine dorește ea și cu cine i-o fi ei drag, nu ca să capete un rol. Și cu asta am încheiat. La revedere!” Eu am rămas mută, omul ăla la fel și așa s-a încheiat incursiunea mea în teatru. Pe vremea aia nu stăteau copiii să comenteze deciziile părinților. Nu te lăsau să dai la teatru, nu dădeai.
R. Ai regretat că nu te-ai opus?
A.E. Ce a fost foarte amuzant e că după ani de zile m-am întâlnit cu regretatul Geo Saizescu și când m-a văzut, prima întrebare pe care mi-a adresat-o a fost: “Ce mai face mama?”. Oricum, a fost marcat. Iar altădată când m-am întâlnit cu el mi-a zis: “Andreea, să știi că și în ziua de astăzi mie îmi pare foarte rău că n-ai făcut teatru și uite eu predau la Hyperion și te rog eu mult dacă poți să vii, te rog eu frumos!” Și îmi amintesc că i-am spus: “Domnule Saizescu, am 40 de ani, ce să mai joc? În Vizita Bătrânei Doamne?” Dar asta e o poveste la care mă gândesc cu drag și într-un fel parcă și regret, pentru că nu multă vreme după aceea mi-a dat din nou telefon și mi-a spus că vrea să facă un film. Adică omul chiar a crezut că eu pot să fac asta. Și înainte să moară, mi-a trimis un scenariu să-mi aleg un personaj. Adică, parcă a fost o chestie care m-a urmărit toată viața. Nu știu să-ți spun acum dacă regret, dar cred că nu regret. Pentru că cred că n-aș fi putut face față la cât sunt eu de competitivă faptului că nu iau un rol sau că trebuie să aștept nu știu cât să găsesc ceva. Poate că a fost mai bine așa pentru felul meu de-a fi. Dar țin minte că pe vremea când eram însărcinată, am fost cu tata la teatru, și-mi era și foarte rău și în liniștea aia l-am auzit pe tata zicând: “Știi mă Andreea? Acum îmi pare rău că nu te-am lăsat să faci teatru.” Dar teatrul chiar e pasiune foarte frumoasă pentru niște liceeni și nu poate să-ți facă decât bine sufletește.
R. Ai fost invitată la Seara Povestitorilor și, de obicei, oamenii se așteaptă să plece cu o lecție de viață. Tu ce vrei să transmiți celor care vin să te vadă?
A.E. Vreau să le transmit că orice li se întâmplă în viață este făcut ca lor să le fie bine. Chiar și eșecurile. Adică eu știu sigur că dacă nu picam examenul la ASE, nu făceam ce fac azi. Eu când am terminat liceul, părinții mei își doreau să fac o meserie serioasă. Și luându-le prin excludere, am decis că dau la ASE. La ASE se dădea economie politică și matematică și eu mă bazam pe economie politică, pentru că aveam o memorie foarte bună. Practic, pe vremea aia, la economie politică învățai o carte pe dinafară care era toată numai despre cuvântările lui Ceaușescu și alte aberații comuniste. O învățai pe aia, dacă știai s-o pui cap la cap luai 10. Și m-am gândit că oricum iau 10 la aia și mai iau 8 la matematică și-am intrat. Dar iată că socoteala de acasă nu se potrivește cu aia din târg, pentru că între timp a murit Ceaușescu. Ceea ce sigur că a fost bine, dar și foarte rău, pentru că asta a dus la schimbarea materiei. Și au introdus geografie, parcă, dar cert e că nu am luat. Iar pentru familia mea, a fost un șoc. Pentru că eram foarte bună în liceu, nu exista varianta că nu intru la facultate. Dar iată că nu am intrat! Și am plecat în vacanță, tatăl meu foarte supărat m-a sunat și mi-a zis să mă întorc imediat și să nu mai aștept un an, ci să vin în toamnă și să dau la drept, pentru că se înființase prima universitate particulară din România. Și lui i s-a părut ceva extraordinar, pentru că auzise de facultăți particulare doar din filme. Și am fost de acord. M-am dus să mă înscriu la acea facultate de drept și când am ajuns în fața ușii, pe ușa alăturată era un alt afiș pe care scria JURNALISM. Și a fost prima decizie pe care am luat-o de una singură, fără să-i consult pe părinții mei. Dar, pur și simplu așa: uitându-mă la o ușă, pe un afiș. Deci așa a început viața mea: cu un eșec. Dacă aș fi intrat la ASE, probabil că acum eram la o bancă, în spatele unui ghișeu. Poate aș fi fost bună și acolo, dar sincer nu cred. Deci asta vreau să spun: orice lucru care nu ți se întâmplă este pentru că viața a pregătit pentru tine altceva. Nu trebuie să te sperii, nu trebuie să le superi. Orice se întâmplă, trebuie să știi că dacă nu ai reușit, nu era bine pentru tine. Și dacă poți să gândești așa e foarte bine. N-am avut niciodată așteptări, știi? Nu-mi fac planuri, nu mi-am făcut niciodată. Eu nu știu de azi pe mâine unde mă duc. Și nu pentru că așa am hotărât, ci pentru că așa am fost. Ceea ce iar m-a ajutat, pentru că n-am avut dezamăgiri. În momentul în care îți propui și nu reușești, sigur că ești dezamăgit. Dar dacă nu-ți propui nimic și lucrurile se întâmplă ești fericit. Altfel, nu cred că poate nimeni să dea nimănui niciun fel de sfat.
