Carmen Dumitrescu
Poze, schițe, facturi, conversații private… Toate despre ele. Despre slugile lui Dragnea. Despre cum trăiau, cum iubeau și cum erau ei înșiși pe banii noștri. Fabulos! Și atunci, noi ne-am bucurat enorm. O valiză primită dintr-un sens incert avea puterea de a face ordine în toată geografia furtului teleormănean. Adevărul începea să se vadă mai clar. Căci el se cunoștea de dinainte. Dar acum el era colorat. Cu fotografii personale, cu discuții private, cu toată mizeria aia din care ei s-au ridicat. Pe care o cunoșteam, culmea, și noi… Pe care și noi o înțelegeam perfect. Dar îi știam cum sunt numai în calități oficiale și semi-oficiale. Nu și ca oameni. Și valiza ne-a arătat oamenii din spatele furtului. Cu silicoanele lor, cu botoxul lor, cu hainele lor, cu plimbările lor, cu bețiile lor, cu frenezia lor de a trăi bine într-un județ în care copiii n-au văzut niciodată ciocolată. Și ne-am bucurat! Da, ne-am bucurat. Că uite cum sunt ei! Niște slugi fără coloană vertebrală, cu apetență către cumpărături de mii de euro, cu buze țuguiate și sâni mascați de operații, cu fațete dentare și un simț al umorului specific omului prost. Care nici măcar nu știe să râdă. Care se ia prea în serios și se supără când alții vor să-i arate și cealaltă parte a realității. Aia pe care din mașina lui de lux nici măcar nu o mai vede.
Și stăm și privim cu nesaț la mizerie. Și facem glume bune. Și ne bucurăm de adevărul care iese la suprafață ca uleiul… Ne bucurăm că lumea revine la normal, după ce îi facem de râs pe acești neo-comuniști cu ifose de oameni de afaceri. Și ce ne iese din asta? În afară de râs?
Și-apoi de cine râdem noi? De ei râdem? De ei, care au știut cum să învârtă roata destinului în partea lor de adevăr și să țină un județ sub robie vreme de zeci de ani, în timp ce ei vedeau lumea? De ei, care nu știu ce înseamnă să-ți fie foame? Care nu știu cât de cruntă e senzația aia pe care o ai când n-ai bani de țigări… Că nu lipsa doare, ci sentimentul că ești mic și neajutorat. Că tu nu poți. Că tu nu ai. Că pe tine te doare și totuși lumea merge mai departe. Lumea aia a lor… Aia de care noi râdem astăzi. Când e posibil chiar să ne fie foame…
Dar nu mai bine am râde noi de cine trebuie? Că o fi siliconul o chestie amuzantă. La fel și botoxul. Dar n-o fi mai amuzant prostul care acceptă să fie furat cu anii? Prostul care tace și lasă șmecherii să-i bage mâna adânc în buzunar? Să-l umilească? Să-l lase fără bani, fără hrană, fără posibilitatea de a ieși poate la un suc la final de săptămână? N-o fi mai amuzant prostul care a avut valiza acum un an și ceva? Și a lăsat-o să zacă în uitare, așteptând momentul prielnic? Sau poate vi se par mai amuzanți ăia care au avut documente de pe vremea când Dragnea putea fi terci, dar l-au lăsat să crească și să se facă cozonac? De cine râdem noi, de fapt?
Și da, acum există valiza. O să tot iasă surprize din ea. Și noi o să râdem. Și o să ne dăm de ceasul morții că Dragnea e tot acolo unde-l știam. Că nimeni nu-l lasă din brațe. Dar o să avem satisfacția că am râs, nu? Și-o să plângem iar, după ce se va da amnistia și grațierea, că nu mai e nimic de făcut în țara asta, că numai hoții ne conduc, că e corupție multă. Și-o să uităm și atunci, așa cum o facem acum, că în orice corupție există mereu două părți. Partea care ia și partea care dă. Oare de cine e mai amuzant să râdem? De șmecherul care ia sau de prostul care dă? Să ne mai gândim la asta, înainte să privim către jurnaliștii Rise Project, așteptând să ne salveze. Pentru că oricât de buni ar fi niște jurnaliști, de noi nu ne vor salva niciodată.
