Să ne-avem ca frații!

Carmen Dumitrescu

Preocuparea fundamentală a oricărui teleormănean care se respectă este săparea gropii altuia. Așa că nu ne mai impresionează deloc politicienii care pozează în prieteni, pentru a se înjunghia pe la spate cu prima ocazie care apare la orizont. Și totuși…  Dacă privești în direcția politicienilor noștri, ajungi să înțelegi că în unire stă puterea. Dar nu în unirea din interiorul partidului, căci aceea e un basm de adormit copii. O poveste numai bună de servit naivilor care încă mai cred că în țara asta există partide.  Căci, acolo, în interior, cu toții caută mijloace de a-și tăia crăcile de sub picioare. Nu, adevărata unitate a politicienilor din Teleorman e transpartinică. Florescu este solidar cu Pîrvulescu, în aceeași măsură în care Simionescu e solidar cu Ică. Bitanu’ este solidar cu Gâdea, în aceeași măsură în care Militaru e solidar cu Carabet. Și tot așa… Evident, în interiorul partidului, treaba nu mai stă chiar așa. Simionescu și Boboc sunt la cuțite, Pîrvulescu și Barbu se întrec în conspirații, Drăgușin și Tăbăcitu își fac concurență neloială. Cam așa arată acum mediul politic din Teleorman. Cei pe care îi unește sigla partidului se urăsc de moarte, în timp ce adversarii le devin parteneri de afaceri și chiar de pahar. Din păcate, asta nu spune nimic despre ei, ci despre noi și prostia noastră. Pentru că ăia mici din subordinea celor menționați anterior sunt puși pe harță oriunde s-ar găsi, dacă vreun apropiat al adversarului politic își face apariția. Și nu de puține ori am văzut certuri în locuri publice între tineri membri de partid, care nu tolerau prezența în aceeași încăpere a unor tineri de la partidul advers. Exact în acel moment, șefii celor mici ciocneau un pahar de vin. Și se distrau. La lăutari. Că așa e în tenis! Și mai ales în politică. Dacă nu poți duce ipocrizia la apogeu, mai bine stai deoparte! Că vedetele noastre politice stau cu sufletul în Rai și mâna în buzunarul adversarului nu ne privește pe noi. Că așa suntem noi construiți să nu judecăm oamenii. Pe noi ne interesează, însă, ca ăștia mici din subordinea celor mari să nu mai ia atât de personal o luptă imaginară. Căci în campania electorală care vine, toți ocupanții primului-plan vor mima disprețul pentru adversar. Și e firesc s-o facă. Că lor banii pentru afaceri de la adversar le vin. Și e convenabil să joci teatru, când știi că iei mulți bani pentru câteva cadre. Dar cei care vor milita în campanie, considerând că între șeful lui și adversarul oficial există o incompatibilitate ar trebui să mediteze profund la situația expusă de noi mai sus. Situația extrem de reală și verificată empiric, la fața locului. De ce să te bați în vorbe și-n pumni cu un om care e tot slugă ca și tine, în timp ce stăpânii beau vin și aruncă cu banii în lăutari? De ce să crezi că șeful tău e un sfânt pentru că te-a angajat pe 800 de lei, când ai putea, până la urmă, să fii slugă la doi stăpâni și să câștigi 1600 de lei? Adică, dacă tot e circ, măcar să fim pragmatici! Și să stimulăm iubirea de oameni, avându-ne ca frații. Nu de alta, dar mai frați decât pesediștii, peneliștii și uneperiștii nu sunt alții pe lume! Și puteți să ne credeți pe cuvânt sau să așteptați să fiți dezamăgiți în următorii patru ani!