Carmen Dumitrescu
Ai înțeles și tu că politica e calea ta de urmat în clipa în care ai descoperit că-ți place să scuipi semințe… Evident, ai tăi au avut grijă să-ți umple mintea cu iluzia unui succes suprem, pe care ei l-au învățat în vremuri de tristă amintire: “Fă-te funcționar, prostuțule! Numai acolo se mănâncă pâinea cea mai albă!”. Și pentru că munca te-a speriat încă din prima secundă, ai decis să faci tot ce era necesar pentru ca într-o bună zi să ai și tu un post prin administrația publică. Ai lipit afișe, nu ți-a fost rușine să te rogi de oamenii politici să-ți întindă și ție o mână de ajutor, n-ai crezut niciodată că poți mai mult… Și nu ai greșit. Pentru că, în administrația teleormăneană ai acces numai dacă nu te temi să rămâi… prost. Apoi ai văzut că prostia e, de fapt, o calitate fundamentală. Și nu te-ai mai temut de nimic. Atâta vreme cât prostia îți era aliată, știai că poți mai mult… Și… în mod deloc suprinzător, ai avut și de data asta dreptate. Într-o zi, când nimeni nu mai credea nimic despre potențialul tău, pentru că te prăfuisei deja în anonimatul dat de scaunul funcționăresc, cineva, din lipsă de candidați, a luat decizia să-ți facă o propunere de nerefuzat, laolaltă cu o sumă de complimente deșănțate, pe care nici măcar tu nu le înțelegeai… Ai înțeles cât de important ești, de fapt, mai târziu, după ce partidul te aruncase în vitrină și încercai să-ți asortezi cât mai anapoda șosetele cu portofelul. Brusc, toate laudele nesincere care te învăluiau din toate direcțiile au început să-ți fie dragi. Costumul îți stătea mai bine pe umerii mici, puterea îți scotea ochii în evidență iar nesimțirea îți devenise deja stare de spirit. Și știai că toate ți se întâmplaseră numai pentru că ai știut să fii prost la momentul potrivit. Apoi n-ai mai vrut să renunți la prostie. Pentru că ea ți-a fost cea mai bună prietenă de la început și până la final. Ea ți-a arătat ce înseamnă cu adevărat să fii viu. Ea ți-a pus puterea între degete și atunci puterea ți-a devenit, la rândul ei, prietenă. Fiecare pas înainte, aplaudat de ai tăi, te-a dus pe o cale despre care simți că n-ai ce povesti, pentru că a fost numai calea ta. Și nimeni n-are dreptul să-ți cunoască ție calea, pentru că ar urma-o… Și atunci de ce ai da tu răspunsul simplu unor oameni complicați, care, în naivitatea lor, încă mai cred că scara socială nu poate fi urcată decât în baza unor competențe asumate? De ce le-ai spune tuturor că secretul a fost prostia, cea care te-a ținut la sânul ei mai protector decât propria-ți mamă? De ce ai împărtăși cu alții secretul suprem al succesului în viață, atâta vreme cât doar tu l-ai descoperit la momentul oportun? Părerea celor din jur n-are de ce să conteze. Câinii latră, ursul merge… Și toată lumea va crede doar că ai fost norocos. Ceea ce nu e pe de-a-ntregul adevărat. Nu e suficient norocul ca să ajungă oricine acolo unde ești tu acum. Nu poate oricine să fie atât de ferm în aplicarea unor principii absurde. Pentru că numai tu știi că secretul unei vieți frumoase și îndelungate e să fii pe deplin prost. Noroc că ești!
