Povestea unui potcovar. ”Gaghe” nu se teme de ziua când nu va mai avea ”ață pe mosor”

Monica Vasilescu

Meseria de potcovar a devenit o rari­­tate în România. Dacă într-o vreme un cal în ogradă însemna cel mai mare avut al unui gospodar, acum caii putere pun eticheta, iar asta face să dispară prețuirea față de animale, dar și meseriile vechi care hrăneau în trecut familii întregi. În Teleorman, puțini își mai aduc aminte de meșterii de odinioară și îi putem număra pe degete pe cei rămași pe baricadele fierăriei să bată potcoave.

Constantin Văduva, cunoscut între prieteni sub apelativul ”Gaghe”, știe tot ceea ce este legat de prelucrarea fierului, de la producerea cărbunilor până la alegerea nicovalei potrivite pentru materialul lucrat. S-a născut într-o prăvălie de potcovari, care practicau această meserie din tată-n fiu, dar dinastia potcovitului s-a oprit la el. Nu a dus stindardul mai departe, fiind sfătuit de părintele său să pună mâna pe carte. În cursul vremii, a regretat decizia aleasă, deși evoluția timpurilor a fost de așa natură încât numărul cailor veniți la potcovit a scăzut pe zi ce trece, astfel că, era clar că la un moment dat nu ar mai fi avut de lucru în domeniu.

”Noi, meșteșugarii, suntem țigani de vatră, suntem cei care, după ce au plecat din India, s-au aciuat lângă casele boierești. Eu m-am născut într-o prăvălie de potcovari. Parcă mă văd și acum cum trăgeam de acel foaier. O prăvălie este dotată cu vatră, foalele, nicovala și bușteanul. Potcovarul avea mai multe scule: ciocănelul, aparținea celui care conducea, cu care se băteau caierele, șanțul, unde se încastrează caiaua, priboiul, cel care găurește potcoava, blendărul, o vergea ascuțită care se bagă în foc, cărbunii. Potcoava este confecționată cu șase găuri și doi colți. Sunt colți de vară și colți pentru iarnă, când era gheață. Știu toate acestea fiindcă am trăit acolo. Au fost trei cartiere de meșteșugari și negustori. Existau tâmplari, tinichigii, lăutari, fierari etc. Tatăl meu nu mi-a dat șansa de a practica această meserie. Îmi era drag să fi spus că am bătut și eu un caia. Dar nu mi-a oferit prilejul ăsta, mi-a spus să învăț carte, că nu e bine acolo. Din păcate, în ziua de astăzi nu mai sunt așa de mulți cai. Înainte, calul era de bază, el trăgea la jug. Lumea s-a modernizat. Acum, la munca din câmp se folosesc tractoare, nu se mai ară cu plugul tras de cal. De aceea s-a pierdut meseria”, a spus Constantin Văduva.

Ultimul potcovar…

În împrejurimile municipiului Alexandria, pe o rază care cuprinde mai multe sate, doar un meseriaș mai face potcoave pentru animalele de tracțiune – ”Ion potcovarul”. Acesta se duce la târguri și la cei care îl solicită în comunele apropiate orașului, ne-a mărturisit ”Gaghe”. Cât despre preț, înainte, dacă nu existau posibilități materiale, serviciile erau plătite în natură, cu o pasăre de curte sau alimente preparate în casă. Astăzi, când atât cererea cât și oferta au scăzut considerabil, încălțămintea cabalină costă în jur de 70 lei per cap de animal.

Nu renunță la obiceiuri

Timpul a trecut, iar urmașii au mai pierdut contactul cu obiceiurile. Chiar dacă tradiția potcovitului nu se mai poartă în familia sa decât prin amintirile din copilărie, Constantin Văduva încearcă să păstreze alte valori spirituale, insuflându-le copiilor și nepoților săi importanța datinilor creștine. ”Am prins toate obiceiurile. Mereu a fost o plăcere să vină sărbătorile de iarnă. Eu țin minte lucrurile acestea și vreau să duc tradiția mai departe, cel puțin în familia mea. La casa mea, când e sărbătoare, păi e sărbătoare”.

Viața cu urcușuri și coborâșuri

Cu regret, Constantin Văduva povestește că nu deține niciun obiect de potcovărie din copilărie, toate acestea fiind luate pe timpul când principalele mijloace de producție erau unite pentru folosința colec­tivă. Dacă ar avea să aibă un vis legat de pasiunea moștenită de la tatăl său, și-ar dori ca reminiscențele meseriilor trecute să aibă exponate într-un muzeu. „Era frumos ca orașul să fi avut un muzeu, în care să fie evidențiate toate obiceiurile. În 62, când a avut loc colectivizarea, ne-au luat toate sculele. Ulterior, tatăl meu s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit. Atunci a început declinul familiei. Eram cinci copii și era greu cu banii. Se făceau trocuri cu țăranii. Primul lucru pe care l-am făcut să câștig bani a fost să vând ziare în Alexandria. Era un chioșc de ziare, la tanti Marioara, care trăiește și acum, are în jur de 90 de ani. Dar mergeam la școală și mă țineam de învățătură. Pe timpul vacanței, la 13 ani, am lucrat la un tâmplar. Am muncit toată vara și mi-a dat doar 150 de lei. Am fost trist, dar mama mi-a zis să-l las, că îl vede Dumnezeu. După aceea, neavând cine să mă îndrume, am îmbrățișat școala profesională. Aveam un verișor care a fost strungar și am zis că mă fac și eu ca el, dar eu nu știam ce e ăla un strung. Îmi aduc aminte că, atunci când am intrat prima dată într-un atelier și am văzut un polizor, am crezut că acela este un strung. Am terminat școala profesională și m-am angajat la fabrica de rulmenți, ca strungar. O perioadă, am stat acolo, apoi am fost transferat într-un birou, unde am stat până la Revoluție. După aceea, mi-am luat transfer și am plecat ospătar, la restaurantul ”Paradis” din Alexandria. Am luat contact cu ceea ce îmi plăcea mie. Între timp, am apucat o afacere cu țigări, Carpați și Mărășești. Aveam saci de bani. Mi-am făcut un restaurant, în 1992. Santa Maria se numea. În seara de Moș Ajun i-am dat drumul. Fericire mare! Ulterior, am avut datorii la bancă, am dat totul, dar nu l-am salvat. M-am apucat să vând haine. Am luat drumul Turciei. La târguri, văzând ce vând alții (fiare) și fac bani. M-am apucat de materiale de construcții. A mers o perioadă, până la criza din 2008, când nu s-a mai construit, nu s-a mai făcut nimic. M-am apucat de comerț. M-a ajutat un nepot, iar acum sunt negustor de perdele, covoare și alte țesături sintetice și din bumbac. E greu, dar mergem înainte”.

Pentru că îi place licoarea lui Bachus, și-a făcut vin cu etichetă. ”Lacrima lui Gaghe” – vinul care te îmbie și ”beciul găghesc” – pur țigănesc. E făcut cu mâinile proprii și cu multă iubire, după cum îi place să spună. ”A fost o viață cu bune și rele. Mâine, dacă zice Domnul: Gaghe, nu mai ai ață pe mosor, zic: Doamne, îți mulțumesc. Eu nu aș vrea să chinui pe nimeni”, a afirmat Constantin Văduva, un potcovar modern, care nu a apucat să practice meseria iubită, dar o poartă în suflet, fiind conștient că, în viață, nu înseamnă că ai dobândit gloria atunci când nu cunoști eșecul, ci doar când te ridici după ce ai îngenuncheat.