Monica Vasilescu
Pe Lia Nenciu o îndrăgești de la primele schimburi de priviri. Este un om cald, care nu-și ascunde trăirile sub măști inutile. Lia Nenciu, pe numele real Daniela Popescu, este profesoară de limba engleză în Spania și, de cinci ani, poet premiat la concursuri internaționale de poezie. Autoare de versuri, Lia Nenciu este cunoscută ca poet după apariția cărților ”Drumeț la porți de toamnă”, un volum bilingv de versuri (român-spaniol) și ”E(c)lipsă”.
Recent, ea a venit acasă și a scos de sub tipar ”Clepsidră în flagrant”, o carte de versuri ce poartă amprenta vieții cotidiene, ca imigrant, în tumultul unui mare oraș european, Madrid, cu inima între două zări, între două lumi, într-o continuă încercare de rezonanță cu realitatea și lumea culturală. Despre modul în care a găsit Teleormanul, satul natal și spiritul de aici, a vorbit autoarea într-un interviu de excepție acordat ziarului Liber în Teleorman.
Reporter: Spuneți-mi, întâi de toate, câteva lucruri despre dumneavoastră…
Lia Nenciu: M-am născut în Nenciulești, Teleorman. Am absolvit Liceul Sanitar din Alexandria. Am lucrat cam 14 ani ca asistentă medicală, apoi, după un șir de evenimente, am fost nevoită să-mi schimb locul de muncă.
R.: Care a fost motivul principal?
L.N.: Lucram la secția de Oncologie, la Spitalul Județean Târgoviște, când, prin 95, am făcut o astenie de suprasolicitare. A trebuit să plec, deoarece nu mi-au schimbat locul de muncă. Această astenie era însoțită de o pierdere aproape totală a memoriei. M-am vindecat, surprinzător, studiind pentru Teologie.
R.: Ce v-a determinat să alegeți Teologia și nu altceva?
L.N.: După fuga lui Ceaușescu pe 22 decembrie, m-am dus și eu cu valul de lume, la Televiziune. Sunt în viața pentru că arhitectul Șerban Popa m-a salvat, chiar când au început, noaptea, să tragă în noi. Dar asta este altă poveste. Eram plini de vise, noi, cei de la revoluție. Cunoscusem Târgoviștea în același an cu Revoluția și am simțit că mă îmbrățișează. În august 1990 am început să lucrez acolo, la Oncologie. Prin 92 mi-au depistat o tumoră și, conform prognosticului, aveam să mai trăiesc doar un an de zile. Șitiam asta, fiindcă tradusesem pentru una din doctorițe o carte exact despre tumora aceea. În momentul acela, când am aflat vestea, am simțit că totul se prăbușea în mintea mea, în jurul meu. Nu mai înțelegeam nimic din rostul lucrurilor și am rostit și eu rugăciunea ateului:”Doamne, dacă exiști, fă ceva cu mine!” Așadar, printr-un șir de evenimente, Dumnezeu mi-a arătat, pe înțelesul meu, tot ce aveam nevoie să înțeleg. Am cunoscut oameni minunați, creștini, diferiți de alți oameni cunoscuți de mine, cu o bunătate și o înțelepciune aparte, oameni pregătiți profesional, de altfel, care erau capabili să răspundă întrebărilor mele pe limba mea. Am înțeles că trebuie să existe Dumnezeu, dacă există așa oameni și am început să studiez despre persoana istorică Isus Hristos. De aceea, in 95, când am avut amnezia, studiind despre Biblie și citind acolo, pregătindu-mă pentru Teologie, mi s-a reactivat memoria, funcțiile ei, chiar dacă lecturile anterioare, în mare parte, erau pierdute și a trebuit să le refac. Apoi am făcut Colegiul Pedagogic pentru institutori limba engleza la Valahia, Targoviște, apoi mi-am continuat cursurile la București, la Universitate și am devenit profesoară de engleză-română. Am predat 4 ani în România, apoi am plecat în Spania. În Madrid aveam să trăiesc același sentiment, ca în Târgoviște: că orașul mă îmbrățișează cu toată istoria și cultura lui. O senzație aproape fizică.
R.: Sunteti poetă, profesoară și ați fost asistentă. În care dintre aceste ipostaze vă simțiți cel mai bine? Unde sunteți dumneavoastră?
L.N.: Nu știu exact. Poetă, cred, că am fost dintotdeauna, mai precis cam de prin școala generală, pe la 11 ani, când doamna Doina Rădoi, profesoara mea de română, ne-a îndemnat la creație pe toți colegii. Am avut profesori extraordinari, în școala generală. Cred că m-am născut cu darul acesta, pentru poezie, de la Dumnezeu. Până în Revoluție scrisesem cam o mie de poeme, pe care ulterior le-am ars.
R.: De ce le-ați ars?
L.N.: Nu știu. Mi se parea că nu vor ajunge niciodată să fie citite, ori, poate, nu mi se păreau vrednice de a ajunge la public. Poate pentru că eram o fire rebelă. Apoi am început să scriu versuri creștine, ori de meditație. Ca asistentă medicală aveam, de asemenea satisfacții, cele mai mari fiind cele de pe vremea Oncologiei, când bolnavii mei îndurau soarta lor, durerile provocate de cancer, mai ușor, deveneau mai optimiști, pentru că mă rugau să le povestesc ceva frumos din Biblie. Eu eram o fire veselă. Cântam în timpul tratamentului și asta îi binedispunea. A fi profesoară, cred că este vocație, un dar moștenit de la tatăl meu, care avea un deosebit tact pedagogic. Aș putea spune că sunt poetă, indiferent ce aș face, că-mi place la nebunie să fiu profesoară, dar că voi muri asistentă medicală, pentru că școala sanitară îți orientează ființa spre exterior, spre dedicare, spre alinare, spre acțiune rapidă și eficientă în situație de urgență.
R.: Știu că primul volum pe care v-ați pus semnătura a apărut în urmă cu cinci ani. Cum au fost receptate poemele? Ați primit critici?
L.N.: În 2011 am publicat volumul biligv româno-spaniol, ”Drumeț la porți de toamnă”, lansat în Madrid, de 8 martie. Publicul l-a primit bine, ca, de altfel, și celelate două voulme ce i-au urmat: ”E(c)lipsă” (2015) și ”Clepsidră în flagrant” (2016). Feedback-ul a fost pozitiv din partea publicului întotdeauna, dar despre critica importantă nu am avut niciun fel de răspuns. Abia anul acesta, la Târgoviște, profesorul meu din colegiu, istoric literar și lingvist renumit internațional, Petre Gheorghe Bârlea, împreună cu scriitorul și jurnalistul, criticul literar, George Coandă și scriitorul George Piteș au făcut un prim pas din partea criticii literare, apreciind versurile mele, ca originale, feminine, proaspete, chiar când subiectul este acid, comparând forța mea creatoare cu tendințele Ninei Cassian, dar și ale lui Sorescu și Nichita Stănescu. Reacții pozitive am primit și de la alți confrați din țară, care m-au invitat să scriu în anumite reviste și care mă promovează: Nicu Cismaru, Ion Nălbitoru, de la Vâlcea, Dumitru Sârghie de la Slatina, Romeo Roșianu, de la Baia Mare, originar din Teleorman, Preotul scriitor George Barz din Spania.
R.: De ce ați ales un pseudonim literar?
L.N.: Pe scurt, am decis că sunt prea mulți Popești în literatură, așa cum spuneam și la Alexandria, la lansarea ultimului volum. Am dorit să am o voce singulară, să nu fiu confundată. O prietenă scriitoare, doamna Elena Buică, mi-a sugerat să caut ceva cu impact, care să mă definească. Am ales trei litere din prenumele meu și am eliminat câteva litere din numele satului meu, unde am început să creez și unde mi-am conturat sufletul și așa s-a născut Lia Nenciu.
R.: Care este scopul poeziei în opinia dumneavoastră?
L.N.: Poezia, în general, trebuie să transmită nevoia de frumos, emoție. Uneori, sau permanent, ar trebui ca poezia să se adreseze și minții, să trezească un sentiment estetic. Eu încerc să trezesc frumosul, speranța, năzuința. Dacă cineva are timp și citește și în stratul doi al poeziei mele, atunci descoperă încurajare, critică socială, motivare la atingerea potențialului. Când un poet reușește să vorbească și sufletului și spiritului, atunci și critica cea mai dură se dă bătută.
R.: Poate poezia să joace un rol social?
L.N.: Desigur. Crezul meu poetic este cel al poetului-drapel. Poezia este cea care sensibilizează inima, dezvoltă nevoi superioare, conștientizează și motivează. Toți poeții noștri au fost părtași la soarta poporului. Poetul de azi, de ce ar fi el diferit? Dacă nu te adresezi timpului tău, cu nevoile și luptele lui, rămâi un intelectual de salon, cel mult. Ori viața este afară. Eu, da, scriu poezie socială, poezie-diagnostic și poezie-tratament. Ori, cel puțin, așa sper să fie percepută.
R.: Cum este procesul creativ?
L.N.: Pentru mine, poezia este respirație. Îmi place să scriu pe hârtie, să simt mirosul cernelii. Gândurile mele capătă contur de metaforă, odată ce am atins hârtia cu pixul, ori stiloul. Nu, pentru mine procesul creativ nu este greu, fiindcă meditez la diferite lucruri și, când vreau să le spun, caut să fac gândurile cât mai clare, iar Teologia m-a ajutat să ofer imagini, ca ideile să fie cuprinse mai ușor. Idealiștii gândesc în metafore, ca preoții și poeții. Eu sunt ceva din fiecare.
R.: Ați locuit ceva vreme în Spania… de ce v-ați întors?
L.N.: Da, am locuit 7 ani în Madrid. M-am întors, în primul rând, pentru mama mea, care este înaintată în vârstă și pentru că doresc să mă bucur de ea, cât mai am vreme. Apoi m-am întors să mă odihnesc. În străinătate se muncește mult, indiferent ce faci. Pentru mine a venit momentul de odihnă. Să-mi definitivez proiectele literare! Am și o poezie, în ultimul meu volum, sau mai multe, care vorbesc despre acest lucru.
R.: Cum ați regăsit Teleormanul?
L.N.: Teleormanul? Nu știu să vă spun. Vă voi spune că mai întâi am fost dezamăgită de imaginea de târg provincial a Bucureștiului. Apoi, în Teleorman, cred că nimic nu mai e cum știam: satul nu mai e sat, orașul nu mai este oraș. Mi se pare multă sărăcie morală și spirituală. Mi se pare multă birocrație și o administrație de fațadă, căci, dacă vrei să iei o informație despre ceva, nimeni nu te indrumă. De exemplu, programul acesta reapriot ”Diaspora star-up” nu poate fi accesat, fiindcă nimeni nu-ți dă ghidul utilizatorului. Și sunt niște bani alocați pentru acest lucru, pe care nu-i accesezi, fiindcă este multă birocrație, ori multă îndiferență.
R.: Cum vi se pare viața culturală de aici?
L.N.: Viața culturală mi se pare, totuși, mai bună decât celelalte aspecte, cu toate că nu este nicio librărie adevărată. Am cunoscut mulți scriitori talentați, pictori, intelectuali. Mi-ar plăcea să fim mai coagulați, mai uniți. Poate așa direcțiile locale de cultură ar investi mai mult în viața spirituală a județului. Altfel, o fac tot dintr-un lanț moștenit al slăbiciunilor, pentru că unul sau altul sunt cunoscuți. Personal, mi-aș dori să am o librărie a mea, în care să promovez autori și să avem un cenaclu al nostru, al tuturor teleormănenilor. În concluzie, sunt speranțe pentru județ, câtă vreme sunt oameni de cultură și ziariști ca dumneavoastră.
