liberinteleorman.ro

Actualitate

Publicitate

Publicitate


interviu

Publicitate

Publicitate


Eveniment

Publicitate

Publicitate


O poziție în Teleorman

Publicitate

Publicitate


Eugen Pîrvulescu şi fuga pe treptele puterii

eugen pirvulescuCarmen Dumitrescu
În PNL Teleorman e pace. Prea multă pace chiar, pentru că nimeni nu mai vorbeşte, nimeni nu se mai ridică cu pretenţii, nimeni nu mai are timp de pus mâna pe putere. Toţi liberalii sunt preocupaţi, la nivel declarativ de un singur lucru: bunăstarea lui Marin Almăjanu. După cum ştim, acesta se confruntă actualmente cu nişte probleme de natură medicală şi, de aceea, în perioada pe care şi-a rezervat-o ca să şi le rezolve, PNL-ul a rămas fără tătuc şi fără simţ al orientării. Evident, după ce i-a fost mână dreaptă liderului liberal suprem în ultima perioadă, Eugen Pîrvulescu este cel mai îndreptăţit să aspire la poziţia de conducere în partid, cel puţin la nivel de interimat. Astfel, cu un Bitanu’ interimar şi un Pârvulescu interimar, puterea Dreptei politice teleormănene nu poate fi decât… intermediară şi poate niciodată desăvârşită de vreo performanţă politică de proporţii. Lup (încă) tânăr, Pîrvulescu are ambiţii nemăsurate, în care a investit. Şi spre deosebire de alţii, care au considerat că în politică trebuie să ai puţintică răbdare până te prezinţi cu noul costum Armani la şedinţa de partid, Pîrvulescu a vrut să urce treptele puterii repede şi sigur. Până acum, nu prea s-a împiedicat… asta nu înseamnă că i-a mers totul ca pe roze întotdeauna, dar s-a pus pe picioare destul de repede. Partea interesantă e că, în timp ce urcă treptele puterii, Pîrvulescu salută şi-n Stânga, şi-n Dreapta. Lui convingerile doctrinare i se par fleacuri. Iar felul în care poate cădea la un acord cu absolut oricine, fie el social-democrat sau democrat-liberal e de-a dreptul… corect din punct de vedere politic. El cu liberalii se descurcă mai greu.
Prea mândru ca să fie popular, Pîrvulescu n-a înţeles niciodată importanţa ipocriziei în raport cu membrii de partid. N-a înţeles că un zâmbet amabil poate schimba percepţia unui activist liberal de la “Cum a ajuns ăsta să ne conducă partidul?” la “Uite unul tânăr care chiar luptă pentru ceea ce vrea!” Din păcate pentru el, ipocrizia ori se învaţă în primii şapte ani de viaţă, ori nu se învaţă deloc.

În acest moment, având în vedere situaţia lui Almăjanu, Pîrvulescu este liderul de facto al aripii liberale din noul PNL şi chiar dacă refuză să discute subiectul cu presa, el ştie că viitorul său politic abia acum începe. Numai că, pe măsură ce urcă treptele puterii, Pîrvulescu trebuie să se oprească din a mai alerga. Pentru că dacă la început a fost tolerabil să ardă câteva etape, de acum înainte el trebuie să păşească încet şi cu grijă. Pe măsură ce urci către putere, treptele devin din ce în ce mai înguste.

Nicolae Bădănoiu, pesedistul fără culoare politică

Nicolae BadanoiuCarmen Dumitrescu
Puţini social-democraţi şi-au declarat vreodată simpatia pentru Nicolae Bădănoiu. Şi pe bună dreptate! Primarul oraşului Videle nu are nici suflet de slugă, nici capul plecat în faţa vreunui lider recunoscut al partidului la nivel judeţean iar atitudinea aceasta nu are cum să-i facă bine pe termen lung tânărului ambiţios care ocupă acum o funcţie la care puţini visează. Adept al teoriei că acolo unde toate uşile ţi se închid, trebuie să deschizi tu o fereastră, Bădănoiu nu se simte nici îndatorat, şi nici obligat să se supună regulilor nescrise de disciplină în partid. De aceea, nu s-a temut niciodată nici de confruntările cu Valentin Boboc, nici de antipatia Vioricăi Dăncilă şi nici de virulenţa unor măsuri punitive trimise, prin soli, de la Centru. Simplul fapt că Bădănoiu nu se consideră politician vine, se pare, din trecutul profesional al actualului primar, care era, înainte de a-şi încerca norocul în alegeri, salvator de vieţi. Mai precis, pompier… Când şi-a propus să candideze, pentru a salva orăşelul cu aspect de comună de interesele personale ale temperamentalului Lucian Militaru, Bădănoiu n-a considerat că e important partidul care l-ar fi susţinut în luptă. La momentul acela, liberalii sau social-democraţii îi erau egali. Şi, cum scopul scuză mijloacele, Bădănoiu a ajuns într-un final la Dragnea, care nu s-a lăsat convins de prezenţa de spirit sau de vreun discurs arzător al tânărului care a avut curajul să-i ceară ce alţii nu îndrăznesc vreodată, ci de lipsa alternativelor. Ne permitem să credem că nici Dragnea n-a fost întru totul sigur de succesul lui Bădănoiu la Videle, oricâtă încredere ar fi avut în puterea electorală a aparatului de partid. Dar, neavând pe cine să trimită în competiţia cu Militaru, a mizat pe tânărul care şi-a declarat, sincer, intenţia de a schimba lucrurile în oraşul lui. Ulterior, Bădănoiu s-a supus disciplinei partidului la un nivel minimal, considerând că în viaţă e important să ştii întotdeauna cine eşti tu şi să începi negocierea de la o valoare cât mai ridicată. Strategia i-a ieşit perfect. Dragnea i-a observat ambiţia şi a mizat pe ea iar oamenii preşedintelui (că unii încă îi mai spun lui Dragnea “domnul preşedinte”) au învăţat să se resemneze cu ideea că, printre atâtea slugi, poate trăi şi unul cu spatele drept. Evident, mulţi l-au blamat pentru verticalitate. E normal! Nu poţi aprecia un spate drept, atâta vreme cât în jurul tău nu vezi decât capete plecate. Dar, indiferent ce spun pe la spatele lui, pesediştii simt un tip de apreciere aparte pentru un tânăr care a refuzat să i se spele creierul. Şi refuză în continuare orice tentativă de a fi subjugat cuiva. Tocmai de aceea, planurile sale politice mai cuprind un singur mandat de primar, urmând ca ulterior să se debaraseze de politică. E greu să înţelegem cum pot fi atât de încuiaţi social-democraţii teleormăneni, încât să nu observe că atitudinea lui Bădănoiu l-a făcut să devină cel mai agreat dintre purtătorii de roşu, în timp ce restul evită plimbările pe jos, de teama să nu fie scuipaţi pe stradă. În definitiv, Bădănoiu este, prin comportamentul lui atipic, o lecţie de supravieţuire într-un partid în care nu fac carieră decât cei cu suflete de slugă.

Alexandru Neacşu, consilierul filosof

neacsuCarmen Dumitrescu

Se zice că înţeleptul trebuie să tacă în faţa încuiaţilor. Nu de alta, dar îşi va răci gura de pomană. Însă, dacă ocupi un scaun într-un for decizional, indiferent de amploarea lui, nu-ţi mai permiţi să taci, pentru că orice idee neîmpărtăşită celorlalţi e o informaţie care îi poate păgubi pe aceia care ţi-au oferit încrederea lor. E drept că nu ne-ar deranja ca politicienii noştri să tacă, dar să facă, însă experienţa ne-a arătat că, în genere, politicianul care tace e doar timid sau analfabet şi nu dă pe-afară de înţelepciune practică. Aşa că nu e nimic greşit ca o comunitate să-şi dorească politicieni capabili să vorbească. Mult, inutil, dar… captivant. În Consiliul local Alexandria nu vorbeşte decât Titirişcă. Cu “decât atât”, ca să-l cităm pe Dragnea, nu se face primăvară şi nici nu se câştigă alegerile. Alături de Florin Titirişcă stă, însă, un democrat-liberal destul de interesant. Profesor cu vechime, personaj public cu puţine pete pe sacou, Alexandru Neacşu, căci despre el vorbim, preferă să tacă, deşi intuiţia ne spune că ar avea mai multe de verbalizat decât colegul ostentativ de vorbăreţ. Şi probabil, dacă ar face un efort în a-şi comunica gândurile, ar pune puţin pe jar majoritatea care îl urmează orbeşte pe Drăguşin. Că pe Titirişcă, oricât de mult s-ar agita prin şedinţe, lumea nu-l ia prea în serios, intuind că democrat-liberalul s-a focusat pe circ, deşi uneori spune lucruri demne de analiză. Numai că într-un noian de izbucniri colerice, e greu să mai distingi serioziatea de spectacol. Însă dacă un Alexandru Neacşu ar face efortul să mai spună din când în când un punct de vedere, în ton cu felul său de-a fi, cu siguranţă că până şi pesediştii s-ar uita ceva mai reverenţios în direcţia Opoziţiei. Există două explicaţii pentru opţiunea lui Neacşu de a ridica mâna după cum îi dictează partidul, nu conştiinţa. Pe de o parte, e posibil ca structura lui de profesor de filosofie să-l determine să nu vorbească în faţa nepricepuţilor lucruri pe care ei oricum nu le-ar înţelege şi le-ar trata ca pe o lipsă de respect sau ca pe o demonstraţie de aroganţă. Pe de altă parte, e probabil ca lui Alexandru Neacşu să-i lipsească determinarea. Pentru că niciunui filosof nu-i surâde perspectiva de a ocupa un fotoliu de primar sau viceprimar, în contextul în care slava deşartă a fost mereu tentaţia cea mai ieftină dintre toate. Problema e, de fapt, una a sistemului. Un sistem care descurajează orice demers gândit şi argumentat. Gargara e mereu mai apreciată decât soluţiile. Şi pentru că simte halena din jurul lui de fiecare dată când respiră, Neacşu preferă să rămână un consilier filosof şi să tacă. Aşa că se ascunde printre rânduri, lăsând circul de prost gust din jurul lui să se desfăşoare fără a-l perturba cu vreo remarcă de bun simţ. Problema e că, în acest caz, nu prea înţelegem ce mai caută acolo, dacă refuză să participe la jocurile politice, altfel decât prin ridicarea mâinii. Şi atunci… tot la comandă.

Jieanu “îi suflă” candidatura lui Titirişcă?

jieanuCarmen Dumitrescu

Dorinţa lui Florin Titirişcă de a deveni primarul Alexandriei e deja notorie. În acest sens, politicianul pedelist a strigat, s-a enervat în public, a făcut pe măscăriciul, a bătut cu pumnii în masa consiliului local, doar să-l remarce şi pe el populaţia şi să se asigure că la localele din 2016 va obţine măcar un scor care să nu-l umilească în faţa lui Victor Drăguşin. Într-un anumit sens, el a şi reuşit să atragă atenţia populaţiei, care, chiar dacă nu-l ia întotdeauna în serios, a ajuns să-l cunoască după nume. Ceea ce e mare lucru, dacă avem în vedere faptul că Titirişcă nu e nici un politician cu vechime, nici un personaj public cu o reputaţie nepătată. Între timp, Niţulescu, care era principalul susţinător al demersurilor lui Florin Titirişcă, s-a dat la fund. În locul lui, la frâiele conducerii judeţene a partidului democrat-liberal a venit, cu surle şi trâmbiţe, Bitanu’. Personaj care nu-l înghite pe Titirişcă, la fel cum nici Titirişcă nu-l înghite pe Bitanu’. Şi e cel puţin straniu că Bitanu’ şi-a adus lângă el o echipă de oameni care au avut şi au încă ambiţii administrative. Şi nu ne vom referi la Marian Rînescu, mai dornic să stea în umbra puterii decât în lumina reflectoarelor, ci la Eugen Jieanu, un fost contracandidat al lui Victor Drăguşin la Primăria Alexandria. Jieanu, spre deosebire de Titirişcă, are o imagine curată şi un trecut personal demn de apreciere publică. Jieanu are o cultură solidă, o atitudine constructivă, un spirit molcom şi aşezat şi o voce care inspiră încredere. Bitanu’, oricâte hibe politice şi personale ar avea, ştie să-şi vadă interesul. Iar, în acest moment, interesul lui este acela de a avea alternativă pentru fiecare segment al puterii posibile, pe care Dreapta teleormăneană o visează de ani frumoşi…  Şi atunci, de ce oare nu ne-am putea pune problema unei schimbări de macaz în sfera noului PNL cu privire la candidatul partidului la Primăria Alexandria? Pentru că alternativa la Titirişcă, pe care Bitanu’ nu-l poate înghiţi nu poate fi Burcescu, protejatul lui de suflet. E drept că Burcescu e frumuşel şi bine orientat, dar mai are de crescut…  Şi atunci Jieanu vine ca o mănuşă în sfera intereselor lui Bitanu’. Poate că tocmai din acest motiv, nici Titirişcă n-a mai declarat, la ultima intervenţie publică, că e sigur de candidatura sa la Primăria Alexandria, susţinând că desemnarea se va face în urma unui sondaj de opinie intern. Aşadar, varianta înlocuirii lui Titirişcă la locale cu Eugen Jieanu sună cât se poate de veridic acum… Iar dacă Bitanu’ reuşeşte să-şi conserve noua poziţie până la locale, tot efortul lui Titirişcă de a se face agreabil în ochii alexăndrenilor, oferind când circ, când patos, se va duce pe apa Vedei, ca şi cum nimic n-ar fi fost. Şi atunci paginile ziarelor vor suferi de un profund plictis, pentru că Jieanu, ca orice om civilizat, îşi va purta campania cu demnitate şi seriozitate. Şi va obţine, poate, un 5%… Că aşa-i românul! Şi teleormăneanul şi mai abitir…

Bitanu’ dă primăria la spate?

bitanuCarmen Dumitrescu

Oricine are dreptul să înceapă de jos… Dar parcă povestea lui Bitanu’de la Suhaia sfidează orice închipuire firească  despre succes. Cei care îl cunosc din timpuri imemoriale spun că Bitanu’ era un om cu o moralitate discutabilă, însă au grijă să-şi completeze caracterizarea cu faptul că după ce a început să guste din prăjitura puterii de la Suhaia, omul a încercat să-şi mai spele din păcate, prin diverse acţiuni caritabile. Îndreptate într-un sens util… Iar ajutorul acordat cu interes e unul care, de obicei, nu are nici sens, nici forţă. Că una e să ajuţi o familie de sărmani şi alta e să-i plăteşti pe profitori să tacă din gură. Cei care îl cunosc de curând, în calitate de coleg de partid, spun  despre el că nu stă prea bine cu duhul  şi că, dacă-l iei repede, nu se descurcă nici cu tabla înmulţirii. Evident, neverificând această opinie, n-o putem susţine, dar ştim că Bitanu’  e genul de om pe care e mai bine să-l eviţi, din considerente de ipocrizie. Evident, el poate crede despre el că e inteligent, dar credinţa nu e suficientă pentru a acoperi realitatea cu poveşti nemuritoare. Pentru că dacă Niţulescu e un veritabil artist atunci când începe să înjure, având capacitatea să nu se repete pe parcursul  unui întreg episod de defulare, Bitanu’ este un maestru al ipocriziei. El le zâmbeşte tuturor şi le face bucata la toţi. Apoi le zâmbeşte tuturor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă Bitanu’ crede că ajunge mare politician cu atitudinea asta, greşeşte teribil, pentru că e posibil să prosteşti pe câţiva, dar e imposibil să-i prosteşti pe toţi. De când şi-a văzut visul cu ochii şi a ajuns şef de partid la nivel judeţean, Bitanu’ îşi petrece tot timpul în biroul lui Niţulescu. Înţelegem că pentru el situaţia e una inedită. Şi de-a dreptul satisfăcătoare. De aceea, Primăria Suhaia e deja o amintire depăşită, probabil, din punctul lui de vedere. Că procesul de incompatibilitate e în curs de finalizare nu pare să-l doară chiar aşa de tare. Trist, credem noi… Înţelegem că e preferabil să fii codaş la oraş decât să rămâi fruntaş în satul tău. Poate că pe termen lung, atitudinea poate fi constructivă… Dar, la fel cum se întâmplă şi în viaţă, cine aleargă după doi iepuri, rămâne cu mâna goală. Şi dacă funcţia de şef al partidului îi pare mirifică celui care nu visa vreodată un birou elegant, nimeni nu-i poate garanta durata succesului. Mai ales că Bitanu’ e un biet interimar, nu un lider ales prin voinţa unor discipoli interesaţi de putere. Şi dacă primăria Suhaia rămâne doar o sursă temporată de venit pentru el, probabil că nu mai pupă niciun mandat. Că oamenii nu sunt mereu atât de proşti pe cât cred policienii… La fel cum nu ştim nici dacă Niţulescu îşi mai revine vreodată. Că, în politică, totul e posibil. Iar despre revenirea lui Niţulescu în forţă, deşi improbabilă, nimeni n-o exclude. Şi dacă de alte răzbunări te mai poţi feri, de cea a lui Niţulescu e bine să  fugi. Şi nu ştim cât de repede înoată sau aleargă Bitanu’….

 

Ce a făcut Dragnea pentru voi?

liviu-dragneaCarmen Dumitrescu

Cu oamenii din PSD nu poți vorbi despre “Dragnea”. Cel mult, dacă îți vine greu să-i spui “Domnul Președinte”, trebuie să ai decența de a-l numi “domnul Dragnea”. Asta dacă vrei să ți se răspundă sau nu vrei să pleci acasă scuipat pe ambii obraji. Și culmea! Cei care manifestă acest respect teribilist în raport cu Dătătorul de Funcții și Izvorâtorul de Faimă în politica teleormăneană sunt chiar aceia care n-au primit în viața lor nici funcții și nici glorie de la Dragnea sau de la oricine altcineva. Dacă în spatele atitudinii duse la extrem despre care vorbim s-ar afla un interes sau o simpatie veritabilă, am înțelege cum stau lucrurile, dar observând că mulți dintre stângaci par a avea creierele spălate, ne-am putea întreba, fără mare impertinență, ce a făcut Dragnea pentru ei? Un aspect ce nu poate și nu trebuie să fie ignorat ar fi acela că Dragnea e un personaj carismatic. Iar oamenii carismatici pot genera o impresie puternică asupra celor slabi, determinându-i să se simtă mândri doar pentru faptul că, la un moment dat, la finalul vreunei campanii, au dat mâna cu Dragnea. Dar ciudat e că nu toți spălații pe creier care îl apără pe Dragnea cu mai multă sârguință decât și-ar apăra mama sau tatăl sunt oameni slabi. Și aici intervine, probabil, marea manipulare pesedistă. Și singurul mod în care manipularea poate fi combătută este trezirea la realitate cu brutalitate.

Așadar, ce a făcut Dragnea pentru voi? V-a dat să mâncați, v-a luat haine de firmă, v-a trimis la școală, v-a moșit copiii? N-ați făcut altceva decât să munciți în campanii, fiind folosiți de seniori în cel mai evident mod și acum ați fi în stare ca pentru Dragnea să purtați o cruce care nici măcar nu e a lui? Nu vedeți că și consilierii lui de acum sunt oameni pe care i-a selectat la București? Că până și purtătorii lui de dosare și de bârfe nu fac parte din tineretul social-democrat teleormănean? Păi voi pentru ce ați muncit, până la urmă? Pentru niște funcții mici, pe care le veți pierde odată cu schimbarea guvernării? Pentru niște aprecieri vagi la petrecerile de la finalul campaniilor? Pentru niște bani de buzunar? Pe câți dintre voi i-a luat Dragnea de jos și le-a zis: “Eu te voi face mare!” și chiar s-a ținut de cuvânt. Că “mare” nu înseamnă un post plătit cu 1500 de lei pe lună la stat. Păi verificați deconcentratele! Verificați firmele care au bani de câștigat din asocierea cu Dragnea! Și veți vedea că majoritatea celor care au ajuns “mari” cu adevărat sunt oameni din alte partide. Dacă atât de mari ați vrut voi să fiți, foarte bine! Nimeni nu va atenta vreodată la grandoarea voastră, obținută cu atâta spirit de sacrificiu. Dar dacă printre voi mai sunt unii care gândesc, care știu să se prețuiască pe ei înșiși, voi ar trebui să vă duceți și să-i cereți. Cu vocea ridicată și fruntea sus! Ca niște oameni care au ales să fie folosiți, în eventualitatea unui câștig ulterior, nu ca niște maimuțe, care au adorat o nucă de cocos până a putrezit. Și, da! E frumos să îți poți iubi liderul, să-i poți aprecia sincer calitățile. Dar liderul trebuie să dea naștere unor lideri noi, nu unor fanatici spălați pe creier.

Cornel Bleajă, un vicepreşedinte de consiliu judeţean cu nostalgia catedrei

bleajaCarmen Dumitrescu

Pe Cornel Bleajă îl cunosc cu precădere oamenii din Zimnicea, unde şi-a desfăşurat activitatea de cadru didactic, pentru că în toţi anii în care a ocupat un fotoliu în Consiliul Judeţean Teleorman s-a manifestat destul de discret. A devenit, totuşi, vicepreşedinte al consiliului judeţean şi, din această poziţie publică, încearcă să greşească cât mai puţin şi să se implice mai mult decât predecesorii. Însă, spre deosebire de alţi politicieni şi lideri administrativi, cărora le este, parcă, jenă să-şi desconspire faţa umană, Cornel Bleajă a ales normalitatea, cu tot ce presupune ea: vestimentaţia casual, sociabilitatea, buna dispoziţie şi dreapta măsură.

cornel bleajaNu se teme să-şi admită vulnerabilităţile şi nu neagă faptul că actuala poziţie e mai mult decât spera vreodată să aibă în cariera lui, însă nu crede că puterea îi va lua minţile. În plus, dragostea de familie şi responsabilităţile care derivă din aceasta îl ţin departe de ambiţii grandomane, aşa cum li se întâmplă celor mai mulţi dintre oamenii care au urcat repede şi abrupt  în politica teleormăneană. Însă ceea ce-l defineşte cu adevărat este vocaţia de profesor, astfel că, pentru el, pierderea poziţiei înalte din administraţia publică judeţeană n-ar constitui vreo lipsă semnificativă, catedra fiind locul unde se simte cel mai bine şi unde s-ar întoarce în orice clipă.

R. Ce ne puteţi spune despre copilăria dumneavoastră?

Cornel Bleajă: Nu m-am născut în Zimnicea, ci la Slobozia Mândra. La vârsta de 3 ani am plecat din Slobozia Mândra, pentru că tatăl meu lucra pe şantier la Zimnicea, unde a construit fabrica de zahăr. Având stabilitate în ceea ce însemna locul de muncă, ne-a luat şi pe noi cu el la Zimnicea în anul 1978.

R. Ce idealuri de carieră aveaţi la acea vreme?

C.B. Primul lucru pe care mi l-am dorit pentru mine, copil fiind, şi nu am ajuns nici măcar să-l încerc, a fost să fiu pilot de elicopter. Mama mea, fiind o femeie mai prudentă, a văzut multe reportaje în care erau prezentate accidente aviatice în România şi m-a rugat să nu merg pe acest drum. Şi atunci m-am orientat către Politehnică. Nu am terminat Electrotehnica, pentru că nu mi-a plăcut, nu m-am regăsit… Eu întotdeauna m-am întrebat ce voi face după terminarea studiilor şi nu mă vedeam inginer. Când am terminat liceul din Zimnicea, am simţit ca o ruptură în mine faptul că am terminat liceul. Şi trecând într-o seară pe lângă el mi-am dat seama că îmi doream să lucrez acolo. Aşa că datorită unui profesor de fizică, mă refer la domnul profesor Gheorghe Chiriţă, care a avut un mare rol asupra viitorului meu, m-am îndreptat către Facultatea de Fizică, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Aşa cum îmi place mie să spun, sunt un ţăran complet: o dată că m-am născut la ţară şi apoi că am făcut facultatea la ţară. După cei patru ani  de facultate, m-am îndreptat către învăţământ. Primii trei ani am predat la gimnaziu şi apoi am predat la liceu vreme de 5 ani. A fost şi o perioadă de 2 ani în care am plecat din învăţământ, când am fost paznic, dar nu contează! Am muncit!

R. Poate ar fi bine să intraţi puţin în detalii cu privire la acea perioadă…

C.B. E perioada în care am lucrat la societatea de salubrizare din Zimnicea. În momentul în care s-au aplicat acele reduceri salariale de 25% şi s-au luat toate drepturile personalului din învăţământ, pe lângă faptul că lucram la catedră, mai aveam şi activităţi extracuriculare, care erau punctate pentru a obţine gradaţii de merit sau salarii de merit. Am avut, timp de trei ani salariu de merit şi pentru activităţile extracuriculare iar când s-au aplicat reducerile salariale, am pierdut şi acest salariu, care reprezenta încă 10%, lucru care a făcut să mi se diminueze venitul salarial undeva la 680 de lei. Am găsit oportunitatea de a avea un salariu mai mare şi atunci  m-am mutat la societatea Urban. Acolo am avut posibilitatea de a sta ziua în birou sau de a lucra de noapte. Mi-am ales să lucrez de noapte, ca dispecer. Şi am făcut această alegere pentru că cel mai drag pe lumea asta mi-e copilul şi voiam să am posibilitatea să ies cu fiica mea în parc. Lucrând de noapte, puteam să stau ziua cu ea. Salariul a fost mai mare, aveam şi bonuri de masă, dar a fost o perioadă tristă pentru mine, pentru că întâlnindu-mă cu elevii care mă întrebau de ce nu mai vin să le predau, nu le puteam da explicaţii.

R. Şi în politică de ce aţi intrat?

C.B. În politică am intrat în anul 2000 şi m-am înscris chiar de la început în PSD. Niciodată n-am fost în alt partid. Până în 2002 am fost simplu membru, fără activitate, pentru că eram student şi nu aveam timp. Din 2002 am pus bazele Tineretului Social Democrat în Zimnicea şi apoi am început să ne implicăm mai serios, venind cu idei. Am avut o relaţie foarte bună cu Petrică Pârvu, pe care l-am perceput mereu ca pe un bun prieten. Şi chiar l-am considerat un model politic pentru mine.

R. Pe Dragnea cum l-aţi cunoscut şi cum l-aţi perceput?

C.B. Pe domnul preşedinte Dragnea l-am întâlnit prima dată înainte de alegerile din 2004. A venit la Zimnicea şi aveam un calendar cu el, aşa că m-am dus  şi i-am cerut să mi-l semneze. Îl am şi acum acasă. A fost o senzaţie interesantă, pentru că până atunci nu avusesem contact cu personalităţi de nivelul domnului Dragnea. Prima oară când am văzut cum lucrează a fost pe vremea când eram consilier judeţean în primul mandat, adică în 2008. Atunci am fost promovat tot de domnul Petrică Pârvu. Am fost fascinat de domnul Dragnea încă de la prima şedinţă. Şi aşa am mai avut încă un model… Am fost odată la o şedinţă la care unul dintre noi a citit discursul de pe o foaie. Şi domnul Dragnea a spus următorul lucru: “Niciodată, ca politician, să nu citeşti de pe o foaie!”

R. V-aţi aşteptat vreodată să ajungeţi în poziţia pe care o ocupaţi acum?

C.B. Nu, nu mi-am dorit această poziţie şi nici nu mă aşteptam să o obţin. Am fost întrebat de domnul Petrică Pârvu dacă sunt capabil sau nu să fac asta. A fost o onoare pentru mine să fiu întrebat aşa ceva. După aceea am aşteptat votul din plen şi atunci când am constatat că m-au votat şi consilieri din Opoziţie, lucrul acesta mi-a dat încredere mult mai mare în mine şi mi-am conştientizat responsabilitatea. Şi acum încerc să nu înşel încrederea nimănui.

R.bleajaCredeţi că puterea îţi poate lua minţile?

C.B. Unora da! Dar eu lucrez cu oamenii şi cred că atunci când ai talent la asta nu te gândeşti niciodată că poţi să faci rău cuiva. Dacă te gândeşti că tot ceea  ce faci e spre binele celor din jur, atunci ţi-ai înţeles rolul. Eu nu voi pleca niciodată din învăţământ. E singurul rol care mă defineşte. Pentru asta m-am pregătit şi asta cred eu că fac bine.

Edi Oprea lovește din nou?

opreaCarmen Dumitrescu
Probabil că nu e cazul să spunem nimănui cine e Edi Oprea. Pentru că el a condus Alexandria, ca un veritabil taximetrist, câteva luni glorioase! E cunoscut în cercurile selecte ale județului ca un înflăcărat admirator al femeilor frumoase și ca un politician certat cu gramatica limbii române. În cercurile mai puțin selecte, el s-a remarcat prin consumul de semințe de floarea soarelui și prin gabaritul său impunător, care l-a făcut să ajungă paznic la PNL. Că, probabil, asta avea Almăjanu de gând inițial, atunci când l-a luat sub aripa lui protectoare. Dar se spune că Edi Oprea a știut să-i șoptească suav liderului liberal în urechea stângă și uite așa a ajuns viceprimar. Competent din cale-afară, Oprea nu s-a ferit niciodată să spună oricui că rolul lui în Primăria Alexandria era covârșitor mai important decât cel al lui Victor Drăgușin, declarându-se, pe la colțuri, “primul vice al municipiului”. Vremea a trecut, liberalii s-au retras de lângă pesediști și a venit clipa tragică, aproape dramatică, în care Edi Oprea și-a strâns lucrurile din biroul său de prim viceprimar și s-a refugiat în umbra unui anonimat, care l-a avantajat în mod deosebit. Dacă nu era un mare anonim, opinia publică și presa timpului ar fi scris că în campania electorală de la prezidențiale, a obținut impresionantul număr de 40 de voturi pentru candidatul PNL în comuna pe care o avea în grijă. Din fericire, nimeni n-a considerat că Edi Oprea este suficient de relevant pentru opinia publică, încât să scrie vreun rând despre el. Dar… așa cum a promis, și nu altfel, Edi Oprea revine în politica teleormăneană. Și nu de pe orice poziție, ci chiar dintr-o funcție de conducere a noului PNL. Iar dacă liberalii preiau guvernarea, singurul lucru care ar trebui realmente să ne sperie ar fi acela că Eduard Oprea ar putea ajunge director pe la vreo deconcentrată. Că în pixul lui ar putea să stea decizii care să determine situații din care oamenii să aibă de suferit. Și nu ne facem griji că nu s-ar descurca să se semneze, că probabil și-a exersat semnătura când era viceprimar, dar ne temem că va “mânca” litere esențiale, care vor face ca mulți să moară de foame. Revenirea lui Edi Oprea în politică este un fel de Bau-Bau, pe care nu-l putem ignora. Pentru că nimic nu e mai periculos pe lumea asta decât să pui puterea în pixul unuia care nu știe să scrie. Și nimic nu e mai riscant pentru o comunitate decât să oferi puterea de a conduce unui om care nu știe să conducă decât taxi-uri. Iar dacă Victor Drăgușin se teme că preluarea guvernării de către liberali i-ar putea afecta planul de investiții pentru anii următori, noi ne temem că liberalii ar putea prelua guvernarea, readucându-l în prim plan pe Edi Oprea. Și o singură zi cu Edi Oprea într-o funcție publică n-ar face altceva decât să reducă politica teleormăneană la un teatru ieftin de păpuși care nu merită nici măcar efortul de a fi analizat cu simț de răspundere.

Vali Boboc și politica… după ureche

Valentin BobocCarmen Dumitrescu

Lui Vali Boboc nu i-a plăcut niciodată politica. Și, ce e drept, nici nu e un domeniu care să-l avantajeze. Ca să faci realmente carieră politică, îți trebuie un strop de carismă, puțină diplomație și multă forță interioară. Lucruri pe care, oricât de mult și le-ar dori, el nu le poate avea, pentru că ele toate vin la pachet cu temperamentul, caracterul și personalitatea. Singurul motiv pentru care Vali Boboc a ales să fie politician e acela că, pe fondul unor frustrări personale, și-a dorit mereu să vadă oameni supuși în jurul lui. Oameni care să-i spună în fiecare dimineață că e frumos și în fiecare seară că e deștept. Sau invers… Dacă ar fi avut curajul să-și urmeze adevăratele idealuri, Valentin Boboc era acum administratorul unei societăți comerciale, pentru că el asta știe să facă cel mai bine pe lumea asta: să pună oamenii la muncă. Și alunecos cum îl știm, ar fi avut un succes imens în afaceri, având potențialul de a pune pe picioare chiar și cea mai amărâtă dintre firme. Acum, alegerile personale ale unui individ nu se discută, ele fiind motivate de circumstanțe, de interese și de rațiuni situate mai presus de generalizări. Așa că vom analiza ceea ce este și nu ceea ce ar fi putut fi Valentin Boboc dacă ar fi mers pe drumul care îi era hărăzit. În politică, deputatul Boboc e nesemnificativ. El nu pune probleme, nu pune întrebări și nu vorbește. Își tratează misiunea ca pe un loc de muncă și nu se agită prea tare dacă, atunci când trage linie, vede că nu lasă mare lucru în urmă. Lui îi este suficient să știe că pe el Dragnea îl place, spre deosebire de alții, pe care nu-i tolerează nici pentru o discuție de două minute și se bucură atunci când îl recunoaște cineva pe stradă, după emisiunea din seara precedentă de la postul local. N-are ambiții mărețe, nu vrea să revoluționeze politica, nu și-a propus să fie menționat în cărțile de istorie și nu așteaptă în schimbul efortului său decât o minimă recunoaștere colectivă și un nivel de trai îndestulător. Desigur, poate că până acum, Vali Boboc nu s-a gândit că poate tocmai din acest motiv îl place și Dragnea mai mult decât îi place pe alții, tot pesediști, dar mai angrenați în glorie decât o să fie el vreodată, oricât de ambițios ar fi. Problema reală a lui Boboc e aceea că, necunoscând regulile politicii, caută întotdeauna sfatul celor care mai înțeleg cum funcționează sistemul. Pentru că obsesia lui e să nu se facă de râs. Din nefericire, când face politica după ureche, apleacă urechea  în cele mai puțin indicate dintre locuri, mizând pe oameni care l-ar decapita într-un vag moment de slabiciune. Și dacă intuiția noastră este corectă, atunci putem avea și noi o premoniție: Boboc va avea acel moment de vulnerabilitate iar gurile care-i șoptesc acum la ureche strategii politice și de imagine vor fi cele care vor mușca primele din carnea lui. Poate că, înainte de a se simți ofensat, Boboc și ceilalți ca el vor privi pentru scurt timp în direcția lui Nițulescu. Și vor vedea acolo imaginea unui om căzut, lovit numai de cei cărora le-a făcut bine. Vor vedea acolo dreptatea politicii teleormănene. Vor vedea acolo premoniția noastră pentru toți cei care fac politica… din interes și după ureche.

Puteai fi mare, Căpitane!

dragnea cotroceniCarmen Dumitrescu
Căpitanul s-a născut sub o stea norocoasă. Care căpitan? Căpitanul de județ, care altul? El a învățat de mic că oamenii sunt oi în căutare de ciobani. De aceea, a și intrat în politică. Ulterior, a învățat că nu stai niciodată cu interlocutorul la același nivel, pentru a evita impresia unei egalități aparente, așa că e bine să ai întotdeauna în birou un scaun înalt și alte zece scaune joase. S-a dedicat apoi jocurilor psihologice, pentru a afla care dintre oi îi sunt loiale și care s-ar muta la stâna unui cioban cu vocea mai suavă. S-au adunat în jurul lui personaje de toate culorile. Unele mai fistichii, altele mai sobre. Unele mai atente la ce spuneau atunci când vorbeau la telefon, altele mai slobode la gură. Unele mai surde, altele cu urechile lipite de toți pereții, pentru a dezlega conspirații dintre cele mai elaborate. Toate aveau, însă, un punct comun: îi spuneau “Șefu!” cu toată gura. Și atunci căpitanul nostru s-a înconjurat de aceste personaje, pierzându-și în timp capacitatea de a se simți apropiat de oamenii bine intenționați și, tocmai de aceea, dispuși să-i critice derapajele. Timpul a trecut și a venit Referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Căpitanul s-a bazat în totalitate pe oamenii care l-au desprins, încetul cu încetul, de realitate, așa că pe masa procurorilor au ajuns stenograme de tot felul. Și s-a trezit căpitanul într-o dimineață, aflând că îl cheamă “Dragnea, dracu!”. El nu știa în dimineața aceea cât de important ar fi să schimbe garnitura de oameni din apropierea lui pentru a deveni Alexandru Ioan Cuza, așa cum visa pe vremea când încă mai avea speranțe. Dacă gândul cel bun i-ar fi încolțit atunci în minte, acum probabil, i-am fi spus: “domnu’ președinte”. Dar căpitanul nostru a ales oamenii de lângă el în locul gândului cel bun și de atunci și până acum lucrurile au început să se complice. În județul căpitanului, sunt cel puțin două personaje care vor să-i ia locul. În țara căpitanului, sunt cel puțin doi procurori care îl visează încătușat cu lanțuri de fier. În partidul căpitanului, sunt cel puțin doi politicieni care l-ar scuipa în față, dacă nu le-ar fi încă teamă. Dar totul e bine…
Te-ai întrebat, totuși, căpitane, ce-o să faci când n-o să le mai fie teamă? Te-ai întrebat vreodată cum vei reacționa în ziua în care vei fi tu așezat pe scaunul cel mai jos din birou? Te-ai întrebat vreodată cum doare trezirea la realitate? Acum ai nevoie de Ponta la proces. Probabil că Ponta îți va fi alături. Nu de alta, dar și el doar pe tine te mai are. Și, ca orice oportunist, nici el nu renunță la omul care îl ține în genunchi. Dar știi ce trist, căpitane? Că puteai fi mare… Nu-ți lipsea nimic ca să fii mare. Ți-ai ținut, însă, slugile în genunchi prea multă vreme. Și acum ar trebui să te uiți cu frică la slugi. Oricât de mici ți s-ar părea încă…

Publicitate

Publicitate