Nu ne mai facem bine!

Carmen Dumitrescu
De când s-au inventat reţele de socializare, mentalităţile, altădată opace, au devenit transparente. Toată lumea ştie ce face restul lumii, aşa cum tot restul lumii ştie ce gândeşte unul sau altul. Secretele s-au volatilizat, misterele au devenit panseuri semi-analfabete şi fiecare dintre noi are dreptul să se exprime liber. Cu toate acestea, dacă arunci o privire asupra modului de comunicare online ales de o parte importantă a teleormănenilor nu poţi să nu cazi în butoiul cu uimire. Pentru că, deşi au atât de puţin de pierdut, pe fondul sărăciei lucii ce macină judeţul de ani întregi, teleormănenii posesori de conturi pe reţelele de socializare aleg să pupe mâna puternicilor zilei, asumându-şi titulatura de “postaci”. Nu e cazul să ne imaginăm că îi plăteşte cineva pentru efortul depus de a pupa faţa şi dosul politicienilor în public. Dimpotrivă, de cele mai multe ori, politicianul nici nu ştie al cui e contul cu nume fals care îi ridică osanale cu atâta spor. Şi, oricum, ca oricare dintre noi, politicianul uită repede atât like-urile, cât şi comentariile favorabile. E suficient să accesăm pagina de public figure a mai multora dintre politicienii Teleormanului pentru a ne face cruce cu ambele mâini. Pentru că acolo întâlnim cea mai mare densitate de servilism şi umilinţă, disponibilă online. Pupăturile sunt întotdeauna calde şi umede iar dacă se întâmplă ca unul singur dintre comentatorii unui subiect să pună la îndoială persoana sau opinia politicianului, toţi postacii sar ca hienele pentru a-l anihila definitiv pe contestatar. Întâlnindu-l ulterior pe stradă, la magazinul din colţ, la coafor, postacul îşi va spune cu sete nemulţumirea în raport cu sistemul. Şi dacă-i spui că l-ai observat în mediul online apărând sistemul cu aceeaşi pasiune cu care îl blamează, îţi va răspunde: “Păi e de la…frică!”
Şi chiar dacă-l putem crede parţial, pornind de la premisa că laşitatea a început să devină atitudinea definitorie a judeţelor foarte sărace, nu înţelegem cum frica poate fi şi motivul maltratării bunului simţ. Pentru că aceeaşi frică te-ar putea mai degrabă convinge să nu te bagi unde nu-ţi fierbe oala. Sau, dacă totuşi te interesează oala vecinului, poţi ciocăni politicos la uşa lui şi-i poţi solicita, în termeni clari şi precişi, reţeta mâncării din oală. Privindu-i pe mulţi dintre teleormăneni în mediul online nu putem să nu ne gândim la definiţia paradoxului. Pentru că atunci când n-ai mare lucru de pierdut, ar trebui să nu-ţi mai fie foarte frică. Nu de alta, dar frica e mare la mize semnificative. Şi totuşi, dacă frica rămâne şi continuă să bântuie mintea odihnită a atâtor postaci, atunci de ce nimeni nu le spune că tăcerea e de aur? Desigur, fiind atât de săraci, mulţi dintre ei nu cred în existenţa aurului, pe principiul “ce nu am eu, nu există!”
Dar drama se perpetuează. Postacii se înmulţesc. Stima de sine a politicienilor creşte în mod nejustificat. Şi noi… nu ne mai facem bine!