Nişte calmante, domnu’ politician?

Carmen Dumitrescu
De o bucată de vreme, pesediştii teleormăneni manifestă dese atacuri de panică. E adevărat, unii dintre ei – ăia mai dotaţi la mansardă – se duc acasă şi gândesc bine situaţia: în Teleorman nu există Opoziţie, deci n-au de ce să se simtă anxioşi. O să-şi păstreze funcţiile bine plătite, scaunele de piele, costumele de firmă, stilourile de lux. O să se bucure în continuare de capetele plecate din jurul lor şi de temenelele celor din subordine. Dosurile le vor fi mângâiate în continuare de limbile calde ale celor care au rate la bancă, copii de ţinut în facultate, utilităţi de plătit. Îşi umplu apoi paharul cu licoarea uitării şi adorm, sperând că ziua următoare le va aduce veşti bune despre dosarele de la DNA ale prietenilor de la Centru care îi ţin în funcţie. Înainte de a adormi, îşi jură că-şi vor folosi mai bine limba a doua zi, astfel încât să nu existe niciun dubiu în inima baronului că n-ar mai fi iubit şi apreciat ca pe vremea când nicio frunză nu mişca în judeţ fără acordul lui. Totuşi, noaptea nu se pot odihni aşa cum le-o cere trupul, pentru că având o mobilă mai de calitate la mansardă, ei ştiu că nici nu e nevoie să existe Opoziţie în Teleorman pentru ca visul frumos să se spulbere ca şi cum n-ar fi fost. Guvernele nu se schimbă prin voinţa Opoziţiei, ci a maselor de proşti care încep să deschidă ochii şi să înţeleagă că ratele la bancă se plătesc prea greu ca să mai lase loc şi energiei de a pupa dosuri grase, care cheltuie acei amărâţi de 300 de lei plătiţi băncii cu lacrimi în ochi cu prilejul unei singure ieşiri la suc cu o domnişoară abia ajunsă la vârsta majoratului. Masele alea de proşti sunt, de fapt, cheia interpretativă a anxietăţii pesedistului de Teleorman. Pentru că masele alea mute şi umile ştiu de ani întregi că ajutorul social, oricât de binevenit ar fi el, ajunge două zile, la fel cum ştim că locul acela de muncă modest nu e limita absolută a existenţei lor. Că e mai frumos să trăieşti iubind florile şi oamenii decât detestând sau pupând în dos politicienii. Şi atunci… maselor de proşti nu prea le mai pasă dacă există sau nu Opoziţie în Teleorman. Dar le pasă de ele însele dacă se simt abuzate şi folosite. Care politician întreg la cap îşi imaginează că PSD-ul va fi iertat vreodată de teleormăneni pentru că a comis blasfemia de a le scoate morţii la vot? De aceea, fiecare nouă zi începe pentru pesediştii teleormăneni cu un atac de panică. Ajunşi în forurile decizionale privesc cu ură către mass-media, către subordonaţi, către colegi. Şi simt că laţul nu mai e suficient de lung ca să mai poată respira în pace atât cât le-ar mai fi necesar. Chipurile le devin roşii de furie, glasurile le devin ascuţite iar insultele aruncate în cele patru zări demonstrează nu forţa, ci panica. Şi nici măcar limbile calde ale celor care ştiu că decăderea PSD-ului în Teleorman îi va trimite în foame şi sete nu mai sunt suficiente pentru a-i linişti pe bieţii supuşi ai baronului roşu. Va veni o vreme când numai calmantele vor mai domoli panica pesedistă. Şi fuga! Fuga de furia maselor de proşti. Pentru că proştii nu iartă!