Carmen Dumitrescu
Fără Marin Preda nu puteam discuta despre partea luminoasă a Teleormanului. Cumva, el a reușit să vadă puterea teleormăneanului. Forța lui interioară. Iubirea lui pentru cunoaștere. Și nu, Marin Preda n-a făcut nicio confuzie. El a scris despre bunicii celor care acum par a fi uitat valoarea lucrurilor cu adevărat importante. Și, printre acele numeroase lucruri importante se numără și casa amintirii lui Marin Preda de la Siliștea Gumești. Dureros e că în Poiana lui Iocan încă se mai discută politică, așa cum se discută peste tot în Teleorman.
Doar casa celui mai important scriitor român zace în paragină, sub lacăt. Și despre asta se tace. Când întrebi autoritățile de ce s-a ajuns aici, autoritățile vor spune că n-au putere să intervină. Sunt legi care trebuie respectate, iar actualul proprietar, Marius Tucă, a lăsat casa în aceeași stare deplorabilă în care a achiziționat-o. Voia să construiască acolo un muzeu. Între timp au apărut, probabil, lucruri mai importante. Dar culmea e că nici măcar indicatorul care direcționează curioșii spre casa celui mai importat romancier român n-a fost schimbat, așa că rugina a acoperit până și aceste urme.
Teleormănenii nu l-au meritat pe Marin Preda. Și nici el pe ei. Din această relație defectuoasă s-a născut totuși ceva bun. O nouă specie: moromeții. Teleormănenii aceia idealizați, puternici, adevărați, plin de forță, dispuși să lupte pentru ce e al lor. E o specie literară, pesemne.
