Mara Calista: În spatele fiecărei dizabilități se ascunde cel puțin o abilitate!

în Actualitate

V-am promis acum câteva zile povestea din spatele tuturor demersurilor cu privire la proiectul de lege pe care l-am iniţiat anul trecut în Parlament. Mă refer la Plx 204/2019 cu privire la modificarea Legii nr. 448/2006 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Era undeva mijlocul anului 2017 când am primit prima dată un telefon din partea Andreei Marin, în calitate de preşedinte al Fundaţiei Preţuieşte Viaţa, şi a unei bune prietene, Raluca Constantin (oamenii cheie din spatele acestui demers şi cei de la care s-a născut ideea acestei frumoase colaborări. Andreea Marin organiza pe atunci o nouă ediţie a Galei Atipic Beauty, o gală unde am avut ocazia să cunosc oameni extraordinar de frumoşi din toate punctele de vedere. Acestea sunt cele mai determinate şi mai vehemente persoane în a se încăpăţâna să spună că nu există Nu se poate. Am învăţat cu această ocazie cel mai important lucru, care ar trebui să devină motto-ul acestui articol: În spatele fiecărei dizabilităţi se ascunde cel puţin o abilitate!

Participarea mea la Gală m-a onorat, cu atât mai mult că eram pentru prima dată înconjurată de oameni atât de speciali şi de motivaţi. Am avut astfel ocazia să cunosc echipa Invictus formată din militari români răniţi în teatrele de operaţii din Afganistan sau Irak, ce reprezintă România la Jocurile Olimpice Invictus şi câştigă medalii an de an, o echipă care trebuie să fie pentru noi model de urmat în viaţă: atunci când este cel mai greu, te ridici şi dovedeşti că totul merită, că nu există niciun fel de bariere. Mi-aş dori să fie atât de simplu şi în viaţa de zi cu zi atunci când vorbim despre drepturile persoanelor cu dizabilităţi, dar nu este aşa. Am învăţat acest lucru în anii 2017 şi 2018, ani în care am redactat, alături de colegii mei, de prieteni, de persoane cu dizabilităţi sau nu, de ONG-urile de specialitate, modificările acestei legi. Implicarea a fost mare, rezultatele pe măsură. Sunt ferm conştientă că mai sunt multe lucruri de făcut, că legea este perfectibilă, că mai sunt segmente şi probleme pe care nu le-am atins, însă este un prim pas şi un angajament pe care mi l-am asumat în faţa acestei comunităţi. Sunt aproximativ 800.000 de persoane cu dizabilităţi în România, persoane dezavantajate, cărora, prin impasibilitatea instituţiilor sau chiar a altor persoane, le este negată participarea la viaţa socială şi economică în România. Ideea proiectului a plecat de la o nevoie pe cât de simplă, pe atât de dificil de atins, la prima vedere: dreptul la o viaţă normală pentru persoanele cu handicap. Pentru că înainte de a fi persoane cu handicap, aceştia sunt oameni. Şi ei au dreptul la o viaţă cât se poate de normală, sunt o resursă extrem de valoroasă pentru societatea noastră dacă ştim să canalizăm energiile lor şi dorinţa de a se integra atât din punct de vedere personal, cât şi din punct de vedere social şi economic. Proiectul în sine are ca principală modificare accesibilizarea instituţiilor şi serviciilor publice de care fiecare cetăţean trebuie să beneficieze. Fie că ne referim aici la acces egal la sistemul educaţional sau cel al sănătăţii, la accesibilizarea instituţiilor care oferă servicii publice pe care fiecare dintre noi să le poată accesa, la simpla deplasare de acasă la serviciu sau la un film, o piesă de teatru, un concert, acestea sunt dorinţele unei normalităţi pentru comunitatea persoanelor cu handicap. Din păcate, accesul la serviciile educaţionale este foarte greoi, inclusiv la ceea ce înseamnă ulterior integrarea în câmpul muncii. Unele modificări ale prezentului proiect de lege se referă la adaptarea rezonabilă la locul de muncă, mai exact este vorba despre totalitatea modificărilor pe care angajatorii trebuie să le facă pentru a facilita exercitarea dreptului de muncă a persoanelor cu handicap, inclusiv a normei de muncă, dar şi a activităţilor adaptate tipului de handicap. Achiziţionarea de echipament şi tehnologii asistive este extrem de importantă, chiar şi cea a aplicaţiilor informatice sau dispozitive pentru transformarea textului scris / vorbit în forme alternative de comunicare vizuală, auditivă şi / sau augmentativă, după caz. În ceea ce priveşte segmentul transportului, proiectul prevede clar obligativitatea autorităţilor de a achiziţiona sau adapta mijloace de transport în comun pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu handicap pentru ca mobilitatea acestora să fie mai uşoară din toate punctele de vedere. Nu trebuie să uităm aici nici de accesibilizarea staţiilor de metrou, de autobuz sau gări, dar mai ales nu trebuie să uităm despre trecerile de pietoni, de pavelele tactile pentru persoanele cu deficienţe de vedere şi de semafoarele cu sunet. Un element de noutate al acestei legi este cel al posibilităţii decontării carburantului necesar autoturismului adaptat handicapului, întrucât au existat multe cereri în atenţia Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii, în acest sens. Alte elemente de noutate sunt redefinirea unităţii protejate şi asimilarea unităţii protejate a formei de organizare pentru desfăşurarea unei activităţi economice de către o persoană deţinătoare a unui certificat de încadrare în grad de handicap. Încă de la apariţia Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2017, în jurul definiţiei de Unitate Protejată Autorizată (UPA) au existat tot felul de suspiciuni. Începând cu acest proiect de lege nu mai avem niciun motiv. UPA este considerată acea entitate de drept public sau privat, cu gestiune proprie, în cadrul căreia sunt angajate minimum 3 persoane cu handicap, care reprezintă cel puţin 30% din numărul total al angajaţilor, iar timpul de lucru cumulat al acestora reprezintă cel puţin 50% din totalul timpului de lucru al tuturor angajaţilor.

Pe scurt, asta înseamnă că nu vor mai exista UPA-uri care să aibă angajaţi 1 – 2 persoane cu handicap cu contracte de muncă de 1 – 2 ore pe zi şi care să nu fie plătite corespunzător. Am încheiat proiectul de lege cu înăsprirea amenzilor pentru instituţiile care nu respectă cerinţele accesibilizării, cerinţe care trebuiau respectate încă de acum 13 ani, în anul 2007, an în care România a ratificat Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la respectarea drepturilor persoanelor cu handicap. Am început o etapă pe care sper să o pot continua alături de oricine doreşte să se alăture demersurilor de viitor, pentru că e clar că mai sunt multe de făcut. Am cunoscut oameni extraordinari şi credeţi-mă că au fost multe persoane, dar şi zeci de întâlniri: îmi e clar că nu ne vom opri aici şi nici nu doresc acest lucru. Am încredere că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie bună: proiectul acesta a fost susţinut şi votat de toate partidele politice într-o proporţie covârşitoare: 291 de voturi pentru, o abţinere şi un coleg sau colegă care a fost prezent, dar a decis să nu voteze. Acest lucru îmi dă speranţă că putem aduce modificări şi de acum înainte, cu atât mai mult cu cât această temă trebuie să ne ocupe agendele politice în fiecare zi şi la orice modificare legislativă conexă. Închei acest articol prin a aduce mulţumiri tuturor reprezentanţilor asociaţiilor care s-au implicat în mod activ, persoanelor cu handicap şi nu numai, Ralucăi Constantin, Andreei Marin şi echipei sale, reprezentanţilor Invictus, consilierelor mele, reprezentanţilor Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii cu care am lucrat exemplar, dar şi tuturor celor cu care am colaborat pentru acest proiect: fără implicarea voastră, a multelor întâlniri, precum şi a acestei frumoase poveşti începute în 2017, astăzi nu aş fi putut vorbi cu voi despre asta.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*