Carmen Dumitrescu
Cei care își închină viața artei nu mor niciodată. Și aici e marele câștig al spiritului care se materializează în cuvinte, cântece sau imagini, purtând esența unui individ peste timp și generații, ca și cum el n-ar fi murit niciodată. Liviu Vasilică este unul dintre aceste spirite iar existența lui în viața noastră e incontestabilă, chiar dacă au trecut unsprezece ani de la dispariția lui de printre noi. Cântecele lui vorbesc încă despre un spirit viu, autentic și românesc, care ne însoțește în momentele frumoase și în cele triste ale vieților noastre.
Astăzi, Liviu Vasilică ar fi împlinit 65 de ani. N-a trăit, deci, prea mult printre cei care l-au iubit și i-au apreciat munca și talentul, dar anii pe care i-a petrecut pe pământ i-au fost plini și entuziaști. Cineva spunea că nu trebuie să ne frică de moarte, ci o viață netrăită. Liviu Vasilică și-a trăit viața. Ba chiar a trăit în anumiți ani din evoluția sa mai mult decât trăiesc alții în zece. Iar astăzi el trăiește în continuare. El e ultimul haiduc. El suie la deal la Mărioara și coboară la vale pe un murg pe care n-are puterea să-l vândă, ascultând șuieratul mierliței și cântatul cucului. Uneori ar muri, dar numai lângă cine-i este drag și numai toamna, când cade bruma. Alteori, privește la fetele amăgite din dragoste la nunta vreunui Mărin și le spune că roata se întoarce întotdeauna…
Așadar, Liviu Vasilică trăiește… El e viu și ne dă încă lecții de viață, el ne mângâie atunci când suntem triști și ne bucură atunci când nu găsim moduri suficiente de a ne exprima sentimentele. Și, așa cum a lăsat scris și pe piatra lui de mormânt, el știe că a rămas printre noi… “Eu nu mai sunt… Un cântec e tot ce sunt…”
Să rămâi pe lume sub forma unui cântec nu e puțin lucru. Astăzi ar fi fost ziua lui Liviu Vasilică. Să-l celebrăm cu un cântec!
