Carmen Dumitrescu
L-am întâlnit pe marele chirurg, Leon Dănăilă, la Parlamentul României, în mod pur întâmplător. În mulțimea de parlamentari agitați și sufocați de propria lor infatuare, Leon Dănăilă pare a fi parte din alt peisaj. Nu-i dispare niciodată de pe buze zâmbetul acela îngăduitor al omului care știe că înțelege mai mult decât ceilalți, dar conștientizează că e de prisos să le explice orice. Căci pentru a asimila înțelepciune, ai nevoie de înțelepciune prealabilă. Iar parlamentarii români stau mai prost cu înțelepciunea. L-am abordat simplu și am primit acceptul lui instantaneu de a acorda un interviu exclusiv ziarului Liber în Teleorman, considerând că oamenii au nevoie de repere autentice. Și că modelele au obligația de a transmite mai departe din lecțiile învățate, astfel încât calea celor simpli să fie mai ușoară. L-am întrebat pe Leon Dănăilă lucruri care pentru specialiști nu vor cântări foarte greu, dar intenția a fost, de fapt, aceea de a cunoaște concluziile la care ajunge un mare om în etapa de apus a vieții sale. Și nu mică ne-a fost mirarea de a constata că și marele chirurg Leon Dănăilă, salvatorul a peste 40.000 de vieți omenești, crede că dacă există o cheie a existenței, ea este iubirea.
Reporter: Ce ați învățat, la nivel personal, în anii ăștia mulți în care ați practicat cea mai dificilă profesie din lume?
Leon Dănăilă: Iubirea. Profesia de medic m-a învățat o lecție esențială: iubirea. Eu iubesc toți oamenii. Fie că îmi sunt prieteni, fie că îmi sunt dușmani, fie că sunt bogați, fie că sunt săraci, fie că sunt buni cu mine sau răi, pe cei mari și pe cei mici îi iubesc la fel… În politică nu e așa… Dar eu păstrez aceste principii. Și iubind oamenii, știu să nu-i tratez diferit. Indiferent cine sunt oamenii, eu îi tratez la fel. Dau consultații gratuite, îi operez cu aceeași atenție și același sârg. Nu pot să fac diferență din niciun punct de vedere între un om și altul…
R. Vă amințiți când v-ați dorit să deveniți medic?
L.D. Da, mi-am dorit de mic… Cred că pe la 11 ani, când am găsit într-o grămadă de gunoi un capitol dintr-o carte de medicină. Și mi-a plăcut foarte mult. M-am dus acasă, era o carte veche de chirurgie, pe care o aruncase o persoană care nu mai avea nevoie de ea. Eu am cusut-o, am făcut tot ce trebuia pentru a o recondiționa, cu puterile mele de la vârsta aceea. Am rămas deziluzionat din cauza faptului că nu explica prea bine intervențiile sau nu le înțelegeam eu la vremea respectivă. Și atunci îmi amintesc că am simțit determinarea de a deveni medic. Pentru că mereu am simțit chemarea asta de a face ceva pentru oameni. Și de atunci numai asta fac. Am depus toate eforturile ca să îi pot ajuta.
R. Ați făcut vreodată un bilanț al vieților de oameni pe care le-ați salvat?
L.D. Am operat peste 40.000 de persoane. În sfârșit, am și o vârstă… Dar operez și acum, lucrez și acum. Și faptul că am ajuns în fruntea Academiei Române, adică din 70.000 de medici din România, suntem 5 membri titulari ai Academiei Române mă motivează să continui. De ce? Pentru ca să ajungi de unde am fost eu la asta e ceva… Părinții mei sunt de condiție foarte modestă. Tatăl meu nu știa carte, iar mama avea 4 clase. Așa că singur a trebuit să mă lupt. Știți, e foarte greu singur, fără niciun sprijin din partea nimănui să ajungi undeva și să ajungi să faci o meserie foarte grea, cum este aceasta. Am mers într-o singură direcție… În psihologie se spune că e cel mai bine să mergi pe un singur drum. Dacă nu e drumul corect, ești pierdut. Dacă reușești, ai învins lupta cu tine. Așa că eu am preferat asta: alegerea unui singur drum.
R. Medicii au tendința, mai ales dacă sunt chirurgi, să se simtă precum Dumnezeu. V-ați simțit vreodată astfel?
L.D. Da, chirurgul uneori se crede Dumnezeu… Însă Dumnezeu niciodată nu se crede chirurg. Așa că Dumnezeu e deasupra tuturor și, indiferent ce cred medicii despre ei că ar fi, nu corespunde ideii reale de Dumnezeu. Noi luptăm și operăm pe oameni, dar suntem intermediarii lui Dumnezeu. Eu când am momente foarte dificile în viață, când am operații grele, sunt steril pe mâini și nu îmi pot face cruce cu mâna dreaptă, îmi fac cruce cu limba. Și să știți că mă ajută. De fiecare dată m-a ajutat să ies la liman din situații foarte grele…
R. În afară de medicină, aveți și alte preocupări care să vă ajute să vă rupeți de stresul de la spital? Și nu mă refer la implicarea în politică, pentru că nu vreau să includem politica în discuția noastră…
L.D. Da. Nici eu nu vreau să vorbim despre implicarea mea în politică, deși aș vrea să consemnați că am făcut asta, pentru că vreau să ajut oamenii, să dotăm spitale. România e o țară săracă și oamenii politici nu fac nimic ca să schimbe asta. Dar eu, prin intermediul unor bani obținuți de la Banca Mondială am făcut un proiect foarte bun și acum șapte ani mi l-au aprobat și am obținut vreo patru milioane de euro, pe care i-am folosit pentru a pune spitalul în care lucrez la punct, la standarde internaționale. Dar, în afară de asta, eu în secția mea de Chirurgie am făcut totul cu ajutorul oamenilor. Uite, eu nu le iau bani. Și acum am afiș pe ușă cu “Consultații gratuite”. Colegii mi-au mai rupt uneori acel afiș, dar eu l-am pus la loc. Mă întrebați dacă fac și altceva în afară de medicină. Mie medicina mi-a acaparat tot timpul. Și cercetarea științifică. Pentru că nu e suficient să faci numai medicină. Eu am mai făcut și Facultatea de Psihologie, ca să mă lămuresc cât mai mult asupra activității creierului uman. Toată viața am lucrat pe creier. Nu e suficient doar să cunoști anatomia creierului. Trebuie să cunoști și procesele psihice foarte subtile, adică judecata, raționamentul, memoria, anticipația. Creierul e încă puțin cunoscut, fiind cea mai complexă materie pe care o cunoaștem… Dar creierul e foarte complicat. Miliardele de celule și conexiunile care sunt acolo… Păi gândiți-vă doar că o celulă de câțiva microni are până în 30 de milioane de conexiuni… Ce complexitate! Am făcut cercetare și în acest domeniu, am scris despre anatomia și fiziologia creierului trei volume publicate la noi în țară, care au fost cerute și în Statele Unite, unde sunt publicate și acolo. Cercetarea am făcut-o nu doar în legătură cu creierul, ci și cercetare fundamentală și sunt citat din savanți din întreaga lume. Am cheltuit foarte mulți bani cu cercetarea, am rămas sărac. Am vândut și apartamentul în care stau pentru această cercetare, dar am reușit să fac lucruri de care acum sunt mândru.
R. Aveți vreun regret legat de acest fapt, că ați cheltuit resurse financiare personale pentru o cauză mai mare? Adică vreau să știu dacă scopul altruist justifică orice pierdere…
L.D. Nu, nu regret. Chiar mă bucur. Oamenii au nevoie de modele. Și vreau să cred că sunt un model pentru unii. Nu-mi pare rău de nimic, nu am niciun fel de regret și aș vrea doar ca și ceilalți să facă la fel ca mine: să iubească oamenii. Tot ce contează pe lumea asta e iubirea.
