liberinteleorman.ro

Ionel Ganea: “În karate, oricât de zmeu te-ai crede la un moment dat, înveți că orice naș își are nașul…”

23 mai 2017

Carmen Dumitrescu

Artele marțiale nu se încadrează în limitele unui simplu sport. Cine practică karate învață, în primul rând, respectul. Respectul față de adversar și respectul de sine. Așa că nu e puțin lucru să fii antrenor de karate, în sensul că într-o lume din care lipsește respectul aproape cu desăvârșire, predarea unui astfel de sport chiar face lumea un loc mai bun. De aceea, antrenorul Ionel Ganea este, din punctul nostru de vedere, unul dintre oamenii cei mai importanți din Alexandria, pentru că din munca și efortul lui se naște performanță și, mai ales, o atitudine nouă. Cei aproximativ 50 de copii pe care îi antrenează în prezent, dar și restul celor care au trecut prin filtrul acestui sport de-a lungul vremii, au șansa de a pleca în viață cu principii sănătoase și cu o atitudine corectă. Pentru că, la rândul nostru, căutăm oameni care merită respect, am purtat un dialog cu antrenorul Ionel Ganea, un om deosebit, despre care am auzit de-a lungul anilor numai lucruri extraordinare, încercând să aflăm de la el principiile pe care acest sport le imprimă în viața practicanților săi, dar și istoria unui drum început cu mulți ani în urmă, care a reconfigurat principii în viața multora. Am aflat astfel de la un om special că lupta nu e despre cine învinge, ci despre felul în care te raportezi la adversar cu respect. Că nu poți fi un luptător autentic dacă nu știi să fii onest cu tine însuți și cu ceilalți. Și, mai ales, că nu poți învinge dacă nu înveți lecția modestiei. În cele ce urmează, veți citi un dialog despre puterea interioară care învinge barierele exterioare, despre voință și despre ceea ce ar trebui să însemne succesul, dacă ne-am educa mintea să vadă scopurile autentice ale existenței.

Reporter: Cum ați descoperit că vă plac artele marțiale?

Ionel Ganea: A fost o întâmplare… Prin anii ’80 am văzut un film, care se numea Orașul Fantomă, în care am văzut niște lovituri de picioare ciudate, numai că pe vremea aia chiar nu știam ce înseamnă Karate. Nu mai auzisem cuvântul ăsta. Prin 1984 eram în anul II la Facultate, când un coleg de club care mă știa că fac sport, alergam și înotam, m-a întrebat foarte discret dacă nu mi-ar plăcea să fac parte dintr-un club de karate. Era o chestiune delicată atunci, pentru că a existat o perioadă în care era interzis. Karate-ul are o istorie foarte complicată la noi în țară. S-a practicat liber vreo patru sau cinci ani de zile și, la un moment dat, Securitatea a interpretat într-un fel ciudat faptul că unii se strângeau să învețe să lupte și a sugerat conducătorilor țării să interzică acest sport. Și l-au interzis. Efectiv, până la Revoluție se făcea pe ascuns. Se știa, în mare, de grupările importante în care se practica karate. Așadar, colegul ăsta al meu m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să fac karate. Mi-a explicat despre ce e vorba. Am mers într-un club  de karate din București, tot așa, pe ascuns, într-o fostă casă de cultură prin zona industrială din Militari. Lucram cu perdelele trase, pe un frig îngrozitor iarna. A fost o nebunie. Am lucrat vreo doi ani de zile în grupul acela, însă ce făceam, ca orice începător, nu-mi spunea foarte multe despre eficiența atât de lăudată a karate-ului. Și cu faza asta se confruntă orice începător, pentru că, așa cum se întâmplă în orice domeniu, există niște baze, care nu sugerează o mare eficiență practicantului. Deci nu te apropii dintr-o dată de forma de luptă. Apoi, prin prisma colegialității cu un inginer, care făcea și el karate într-un club din altă zonă, am plecat din grupul ăsta și m-am mutat în centru, pe lângă Podul Grant. Acolo s-au dezvoltat lucrurile. Am început să facem și kumite, adică partea de luptă din karate și a început să-mi placă, în paralel cu relația de camaraderie din grupul ăla. La primul examen de centură, am înțeles că este ceva cu adevărat spectaculos și special karate-ul.

R. Cum v-a schimbat acest sport?

I.G. În foarte multe feluri. În primul rând, karate-ul este un sistem în care te auto-perfecționezi. Te ține în permanență curios, treaz, te învață să cauți soluții și pentru viața reală. Fără să vrei, din dorința de a ajunge mai bun în karate, te obișnuiești cu efortul, oboseala, foamea, trebuie să ai răbdare cu tine și cu ceilalți. Pentru că, oricât de zmeu te-ai crede la un moment dat, înveți că orice naș își are nașul. Orice proaspătă „centură neagră” se crede la un moment dat cel mai bun din lume. Oricui i se întâmplă lucrul ăsta. Treptat, realizezi că ești o bobiță într-un ocean de centuri negre și chiar nu ești cel mai bun. Așa apare modestia. Pentru că îți dai seama că, oricât ai munci, cineva este mai bun, mai abil, mai corect, mai exact. Stilul de karate pe care îl practic eu se numește Shotokan și practica se axează pe componentele Kata și Kumite. Sunt o mulțime de stiluri, fiecare cu specificul lor. Îmi amintesc acum de un copil care a văzut o demonstrație de-a noastră de kata și l-am întrebat cum i s-a părut și zice: „Sunt uimit!” Cam despre asta este vorba…

R. Când ați început să faceți performanță?

I.G. După ce mi-am stabilit bazele, am început să învăț să am răbdare. Eu nu știu cât de meticulos sunt în alte domenii, dar karate-ul m-a făcut să devin și meticulos. Am învățat singur de pe niște cărți prăpădite, trase la xerox, pentru că asta găseam atunci, după niște casete video, piratate, ale unuia dintre cei mai importanți mentori a milioane de practicanți de karate din întreaga lume și, ca să descifrez exercițiile, am muncit pas cu pas, din aproape în aproape. Multă vreme mai lucrat numai cu maturi. Apoi au început să vină și copii către acest sport. Și e un lucru extraordinar, pentru că atunci când lucrezi cu copii, poți face performanță în orice sport. În karate, tendința de practicare este pe viață. De altfel, devine un stil de viață pentru cei care îl practică. Te schimbă, ca și preocupări, temperament. Erau foarte rare competițiile, iar Alexandria, fiind un oraș mai mic și mai izolat, aflam rareori de competiții. Așa că prin 1998 am început competițiile. Iar din 2002 am aderat la un departament din cadrul Federației Române de Arte Marțiale. Din acel moment, au început să apară și competiții mai dese și am participat în mod constant cam la trei, cinci competiții pe an…

R. Simțiți că aveți susținere în Alexandria?

I.G. Prin 2008 am rămas uimit când Florea Voicilă m-a întrebat, în cadrul unei conversații amicale, de ce nu merg la primărie să cer o finanțare. Am rămas uimit… Nu știam că se poate…

R. Dar până atunci cum v-ați descurcat?

I.G. Nu m-am descurcat. Pe banii părinților… Și acum, o mare parte din activitate se desfășoară pe banii părinților, ca atâtea altele. Au fost niște prime finanțări la început, după care au văzut că avem rezultate, așa că au mărit un pic finanțarea. E un ajutor substanțial, fără de care eu nu puteam să ajung la competițiile mondiale și europene. În rest, au fost ajutoare sporadice, pentru că aici nu există o mentalitate de sprijinire a sportului în mediul de afaceri.

R. Câți copii antrenați la momentul acesta și de ce ați încuraja un copil să practice karate?

I.G. Antrenez în jur de 50 de copii. În primul rând, trebuie să-ți asculți impulsul interior. Sunt copii care știu din prima ce vor. Eu lucrez cu copii, începând cu vârste de 5 ani și un pic, adică pot să dau în mintea lor. Îmi place să nu bat pasul pe loc, așa că încerc să-i disciplinez. Constat în ultimii ani ceva important: părinți tineri, informați, cu venituri moderate spre ridicate înțeleg importanța practicării unui sport, sunt informați în privința karate-ului și își îndrumă copiii spre karate. Așteptam o generație de felul acesta. Momentan, ne antrenăm la Grădinița 7.

R. Care e filosofia acestui sport? Cu ce principii rămâi dacă îl practici?

I.G. E un domeniu în care n-ai cum să nu fii corect, cu ceilalți și cu tine. N-ai cum să nu fii onest. Cuvântul dat e ceva de prim rang în karate. Respectul și corectitudinea sunt reguli primordiale, pe care le aplici de sute de ori în relațiile din club.

R. Cum vă evaluați adversarul?

I.G. Niciodată nu trebuie să te arunci în sensul subestimării sau supraestimării. Adversarul se testează! În funcție de experiența fiecăruia, poți înțelege mai repede adversarul sau poți să nu-l înțelegi deloc. Oricum, dacă e mai bun decât tine, îți dai seama repede.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Publicitate

Scoruri live

Articolul precedent

Elevii de la școala „Ştefan cel Mare” din Alexandria vor cinsti Ziua Eroilor

Următorul articol

Proiecții de film pentru elevii de liceu și gimnaziu din județul Teleorman

Cele mai recente articole de Cultură

20 de ani fără Liviu Vasilică

Astăzi, 19 octombrie, se împlinesc 20 de ani de la dispariția celui mai mare interpret de muzică populară din Teleorman, Liviu Vasilică.