Uitarea valorilor este, pentru teleormăneni, un fel de reflex. Căci, din motive care scapă înțelegerii firești a realității, oamenii acestor locuri au tendința să acorde o mai mare importanță chestiunilor de culise și problemelor materiale decât principiilor sau valorilor spirituale, necesare unei evoluții reale. Tocmai de aceea, privind felul în care arată Teleormanul astăzi, ne putem explica motivele care stau la baza acestei involuții progresive. Și ele nu au legătură fermă cu proasta administrare politică sau economică a zonei, ci chiar cu acest reflex al uitării valorilor. Deși nu au existat întotdeauna premise propice dezvoltării oamenilor de cultură în Teleorman, au trăit și pe aceste meleaguri mari oameni. Și unul dintre ei este profesorul Ion Moraru. Din păcate, amintirea lui se șterge, iar cei care l-au cunoscut prefer să tacă și să-i respecte munca printr-o tăcere pioasă. Deși nu aceasta este calea de urmat. Au rămas, totuși, în urma lui, câteva lucrări științifice și vreo câteva mii de fișe de cercetare. Așa cum au rămas și un serial de interviuri, publicate de Corina Iordan, cea care cunoscându-l în calitate de jurnalist, a decis să conserve memoria marelui profesor prin publicarea dialogurilor pe care le-a avut cu el. Din păcate, nu este suficient… Așa cum nu este suficient nici ce facem pentru amintirea lui Gala Galaction, Marin Preda sau Constantin Noica. Dar avem datoria de a încerca să păstrăm vii aceste figuri marcante ale culturii naționale, chiar și în măsura în care le dedicăm periodic o banală filă de ziar…
O viață ca un zbucium
Ion Moraru n-a fost un simplu profesor de istorie. El a trecut prin experiența temniței și a bătăilor Securității de la o vârstă foarte fragedă. Experiențele crunte l-au întărit și l-au mobilizat, reușind să se construiască în termenii umanității și principiilor imuabile. Pentru Teleorman, vasluianul Ion Moraru a fost o gură de aer proaspăt. Un erudit prin excelență, dar și un luptător feroce, profesorul de istorie de la Poroschia a reușit să dea teleormănenilor lecții de istorie atât de vii, încât elevii lui nu le-au uitat nici astăzi, dar mai ales, lecția umanității, pe care a predat-o printr-o conduită morală ireproșabilă și printr-o dorință ieșită din comun de a veni în sprijinul celorlalți. Ion Moraru a fost profesor de istorie, publicist și scriitor, născut în Vaslui, dar căsătorit în Teleorman. Și, așa cum și-a iubit partenera de viață și copilul, profesorul a învățat să iubească Teleormanul, muncind în interesul și în sprijinul acestui județ arid, indiferent la valori. Astfel, după finalizarea cursurilor Facultății de Istorie a Universității București, Ion Moraru s-a stabilit în Teleorman, devenind profesor de istorie al Școlii Generale din Poroschia. În perioada 1970 – 1974 a fost și directorul Centrului Județean al Creației Populare Teleorman. De asemenea, Ion Moraru a fost președintele Filialei Teleorman a Societății de Științe Istorice din România și membru al Comitetului național al aceleiași societăți, președintele Comisiei Județene Teleorman de Istorie Militară și președinte al Comisiei Județene Teleorman pentru monumente și cimitire ale eroilor. În plus, Ion Moraru a fost, de fapt, singurul revoluționar adevărat din Teleorman, chiar dacă pe hârtie figurează sute de profitori ai tragediei, care doar au trecut prin centrul orașului în zilele cu pricina. De altfel, profesorul a fost, în perioada 22 decembrie 1989 – 9 ianuarie 1990, președintele Consiliului județean al Frontului Salvării Naționale, iar în anii 1991 – 1993 a fost președintele Asociației 22 Decembrie din Alexandria. Un an de zile, între 1992 și 1993, Ion Moraru a ocupat și fotoliul de consilier independent în Consiliul local al municipiului Alexandria. Dar nu i-a plăcut politica, așa cum li se întâmplă tuturor oamenilor de bun simț, și s-a retras foarte repede, dedicându-și restul zilelor studiului, cercetării și activității didactice, care au constituit parametrii reali ai adevăratei lui vocații.
Din dragoste pentru istorie
Toată viața lui Ion Moraru s-a construit în jurul dragostei pentru istorie, pentru străbuni, pentru valori. Așa că activitatea sa publicistică și scriitoricească, alături de cea didactică n-a avut altă finalitate decât pe aceea de a le arăta teleormănenilor valorile perene ale existenței. A debutat publicistic cu articole în Ziarul Teleormanul, iar editorial cu o carte intitulată “Zile fierbinți”. Există sute de note, articole și studii publicate local și național sub semnătura profesorului. Cei care l-au cunoscut vorbesc încă despre el cu respect și dragoste, ceea ce mai rar se întâmplă la teleormăneni. Munca i-a fost adeseori încununată. A primit din partea Inspectoratului pentru Cultură al județului Teleorman premiul “Dimitrie Berindei” pentru publicistică și premiul “I.D. Ștefănescu” pentru cercetare istorică. De asemenea, a fost beneficiarului Premiului “Oscarul Românesc pentru Excelență”. A publicat cărți despre istoria Teleormanului și Alexandriei, a vorbit în interviuri despre valorile acestor locuri și a scris despre revoluția din Teleorman. A murit în anul 2002 la Alexandria, lăsănd în urmă mărturii ale unei munci titanice, continuate, din fericire, de către fiul său, Constantin Moraru, cercetător la Arhivele Naționale, acesta dedicând tatălui său cartea “In memoriam”, din care am și selectat, pe lângă cele publicate de Corina Iordan în cărțile dedicate lui, câteva imagini pentru ilustrarea personalității acestui mare teleormănean, având în vedere că alte fotografii ale profesorului nu s-au putut găsi.
Amintiri despre Ion Moraru
Unul dintre teleormănenii cu adevărat atașați de amintirea lui Ion Moraru este senatorul Timotei Stuparu, care l-a cunoscut pe profesor și în calitate de prieten, dar și de coleg de breaslă. Acesta ne-a mărturisit că și acum își amintește cu mare drag de omul Ion Moraru și crede că nu se face suficient de către cei care l-au cunoscut și apreciat pentru ca amintirea lui să fie păstrată vie: “Avea un suflet fantastic de mare și un bun simț inegalabil. Cred că ar fi intrat în pământ dacă i-ar fi zis cineva ceva de rău. Un om de o probitate morală cum n-am mai întâlnit. Efectiv, nu aveai ce să-i reproșezi. Poate doar un soi de naivitate, care îl făcea să aibă încredere în oameni, fără să se gândească că nu toți au bune intenții. A fost cel mai bun orator pe care l-am cunoscut eu vreodată. Și nu a existat istoric mai devotat Teleormanului, deși nu era teleormănean, decât el… Și pentru că era un orator atât de bun, partidul l-a folosit până la epuizare pentru evenimente și momente cu caracter patriotic. În plus, era extraordinar de modest. Cred că a avut în casa lui mii de fișe de cercetare și mii de cărți. Avea o bibliotecă impresionantă. Era om între oameni și profesor între profesori. Iar în decembrie 1989 el a fost omul ascultat și respectat de toată lumea. Dar a rămas în fruntea Comitetului Revoluționar numai vreo câteva zile. Nu i-a plăcut niciodată politica și s-a retras cât a putut de repede. El simțea că are menirea lui de profesor de istorie și de istoric. Și n-a făcut compromisuri în privința asta. Dar îmi amintesc că în perioada în care am fost președintele Consiliului Județean Teleorman, Ion Moraru venea des la mine de mână cu oameni necăjiți și mă ruga să-i ajut… Unii profitau de bunătatea asta a lui… Dar vă spun: a fost un om de o claritate sufletească impresionantă și ar fi păcat să-l uităm.”