Monica Vasilescu
Ilie Androne este veteran de război. Are 94 de ani, împliniți în luna februarie, și trăiește în Alexandria, cu toate că este originar din comuna Plosca. La vârsta sa, veteranul de război duce o viață activă, face mișcare pe o bicicletă statică și se gospodărește singur, având grijă și de alimentația sa. Eroul nostru, care a trecut pe lângă moarte pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, povestește cu patos și cu o coerență fantastică în idei despre ce s-a întâmplat pe front, reușind să ne facă o introducere exactă în atmosfera războiului, care i-a marcat în mod clar existenţa, experiență care a fost subiectul unei cărți, ce poartă semnătura profesorului Cătălin Florea. Atunci când vorbește despre război își ia o postură serioasă și încearcă să-și amintească fiecare amănunt în parte. A fost trăgaci la mitralieră pe front, a îndurat condițiile grele ale lagărelor și a rămas cu unele probleme la picioare de la frigul cumplit din tranșee. Cu toate acestea, nu crede că lupta sa a fost în zadar și, într-un interviu acordat ziarului Liber în Teleorman, a povestit cu lux de detalii întâmplări din ceea ce a trăit în cea mai curajoasă bătălie a vieții sale, printre arme de război.
Reporter: Domnule colonel în rezervă, vorbiți-ne, pentru început, despre experiențele dumneavoastră de soldat…
Ilie Androne: Am fost încorporat pe 20 mai 1944, la Regi
mentul 20 Dorobanți, din Turnu Măgurele. Aveam 20 de ani. Am stat acolo până pe 23 august, atunci când a venit comandantul, ne-a strâns și ne-a spus că s-a terminat războiul, dar nu a fost așa. Puțin mai târziu, ne-a anunțat că s-au întors armele. Pe noi, din regimentul 20, ne-a dus la Segarcea în deal, într-o pădure și stăteam în corturi, că era teama că veneau nemții și ne bombardau. De acolo, ne-au dus în port, la Turnu Măgurele, pe unde veneau nemții. Noi stăteam pe malul Dunării, cu mitralierele, și mai trăgeam în ei. După aia a venit ordin să mergem la Zimnicea, că erau nemți mulți. Între timp, s-a schimbat traseul și am mers la Roșiori. Am ajuns, cu timpul, pe la Apele Vii, acolo i-am prins pe nemți, ei trăgeau, noi trăgeam… nu se mai ținea cont. Ne-am descurcat cu mâncarea, mai luam păsări și animale din curțile oamenilor, că nu aveam ce să facem. În Ungaria, noi eram cu rușii, nu cum spun unii, că eram cu americanii, am luptat mult. Au murit mulți camarazi. A trecut moartea pe lângă mine de multe ori. De exemplu, o dată, trebuia să merg cu o echipă în recunoaștere. Un camarad, Florea, a vrut să meargă în locul meu. A plecat cu încă patru ostați. Dimineața, am înaintat să vedem ce e cu ei, că nu mai veneau. L-am găsit pe marginea șanțului împușcat și noi credeam că a murit. L-au trimis în țară, la spital, și așa a scăpat. Altă dată, cineva a scris părinților, în țară, că eu am murit pe front. Mama mi-a făcut pomană, a dat haine și a rămas cu impresia că eu am murit. A trecut timpul și s-a ivit posibilitatea să muncim. Mulți nu au vrut să meargă la muncă. Toți care au rămas în lagăr au murit de foame și de păduchi. Lagărul arăta ca un grajd de la CAP, paturile erau din scânduri. Eu am apucat, în Ungaria, la o fermă de sfeclă. Mi-a dat o căruță și o duceam la fabrică. Mâncam sfeclă, o mai coceam dacă avea posibilitatea și o duceam mai bine. Mai găseam și tăiței și în felul ăsta am rezistat. Am suportat ger cumplit la un alt loc de muncă, la aeroport. Cei care nu aveau forță și nu voiau să muncească au murit de frig.
Aveți un carnețel în care ați trecut evenimentele importante… ce v-a marcat?
Ziua de 10 octombrie 1944 am trecut Tisa, pe 15 octombrie 1944, am fost luat prizonier, pe 24 octombrie, am ajuns în lagăr la Brecht, pe 9 noiembrie 1944 am trecut la alt lagăr. Pe 9 ianuarie 1945, am plecat în Austria. Pe 27 martie 1945 am fost bolnav grav. Acolo, în Austria, un camarad, Lazăr, a fost împușcat în ochi. Noi l-am lăsat acolo, crezând că e mort. L-a întâlnit un rus, mi-a povestit ulterior, l-a luat așa plin de sânge și l-a dus în lagăr și și-a revenit. A trăit mulți ani. Acesta este trecutul vieții mele de la 8 octombrie 1944, până la 4 iunie 1945. Am trecut prin Viena, Cehoslovacia, Bratislava, Praga.
Cum erau condițiile acolo?
În Austria, la Branov, am găsit un sac de merinde cu mărci. Eu atunci am dus-o bine. În lagărul ăsta, eram pe națiuni, erau barăci, iar americanii se aprovizionau, ei aveau mâncare bună, doar libertatea le lipsea. Noi mai băgam mâna prin gard și luam coji de cartofi. Unii mai erau împușcați de nemți, care observau de sus. Aveam voie să ne îndepărtăm de barăci vreo doi kilomtri. Unii mai intrau în curți și mai furau, îi mai prindeu și îi băgau în pușcărie. Aveam o sută de grame de pâine pe zi. Mâncarea venea într-o putină și o mâncam gheață, așa cum o primeam.
Când v-ați întors acasă?
Am venit cu trenul, că ne vedeam așa mai amărâți și nu ne luau bani. Am ajuns la Slatina și de acolo nu mai aveam cu ce să plecăm. M-a văzut unu`, nea Rozmarin, așa îl chema, un basarabean care era refugiat în Plosca. Mă cunoștea, de la tata. El era cu niște camionae cu ruși și venea la Alexandria. Mi-a pus că mama vine mereu la gară și plânge… m-a luat și pe mine. Am ajuns în Alexandria la două noaptea. Am așteptat trenul, că nu erau ca acum. A venit până la urmă, m-am dat jos în gară la Plosca, șeful de gară era același, a chemat pe toată lumea să vadă ”mortul”. Era joi seara când am ajuns pe strada de la primărie, unde locuiam. M-a informat cineva că tata abia plecase la Alexandria, cu grâu. Când ajung la poartă, câinii m-au cunoscut după voce. M-am dus pe prispă, unde era mama cu fratele meu și sora mea. Erau în patul de rogojină. Eu am început să plâng și aud vocea mamei: Chiriță, te-ai întors de la obor? Nu, mămică, eu sunt. Când m-a văzut, vă puteți închipui ce a ieșit…
Cu ce v-ați ocupat după ce s-a terminat războiul?
După asta, eu am făcut o școală industrială. În 49 am intrat casier la cooperativa de consum. După vreo trei-patru ani. În 1950, a luat ființă, la Plosca, CAP-ul. În 54, s-au certat pe acolo. Eu nu eram membru de partid că nu am putut, că dacă am fost prizonier sub americani, nu se știe ce am făcut. Fiind profesionist bun la timpul ăla, m-au dus la Plosca. Mă căsătorisem. Soția mea era moasă într-o localitate vecină și au dus-o și pe ea la dispensar la Plosca. Așa am stat acolo contabil trei ani. M-au luat de acolo și m-au dus la 30 decembrie. Aici, mă pârau, că nu-i lăsam să fure. Se ducea la tovarășu prim-secretar și spuneu, domne, ăsta dacă nu e membru de partid, nu-și face abonament la UFDR, la partid… și nu am mai stat acolo. Am ajuns la bancă din întâmplare și mi-a propus directorul să mă duc acolo inspector. Am stat un timp și apoi, nefiind membru de partid, m-au trimis la Coasco, la Furculești. Am ieșit la pensie la 62 de ani.
După toate câte ați pătimit, regretați că ați luptat pentru România?
Nu. Nu regret că am luptat. Din 1952, sunt membru în Asociația vetaranilor de război care au luptat contra fascismului. Din 1990, de când a luat ființă Asociația veteranilor de război care au luptat și în Apus și în Răsărit, am fost cenzor. Sunt vicepreședinte la județ și președinte la Alexandria. Am luat parte la toate manifestațiile dedicate veteranilor de război și am primit decorații, iar sentimentul acesta nu-mi poate aduce niciun regret.
