liberinteleorman.ro

În dialog cu Leo Băcică, teleormăneanul care lucrează în teatrul londonez: “Eu prefer să mă gândesc la Zaharia Stancu și la Marin Preda când vine vorba de Teleorman”

21 august 2019

Leo Băcică este un tânăr teleormănean, plecat de șapte ani din România, pentru a obține în primul rând o experiență de învățare. Londra, însă, i-a deschis perspective la care înainte nu s-ar fi gândit și astfel și-a făcut recent și debutul regizoral la Teatro Technics, cu o piesă despre punțile de comunicare ale celor care sunt și se simt minoritari. A terminat atât Politehnica, dar și Filosofia, iar acum este deținătorul unei companii care se ocupă cu arta teatrală și plănuiește să regizeze spectacole inspirate din autori români în locuri în care România nu este atât de cunoscută pentru scriitorii ei de geniu. Marin Sorescu, Ion Luca Caragiale, dar și alți scriitori mari fac parte din planurile de viitor ale teleormăneanului care s-a adaptat atât de bine în Londra, încât acum simte că acolo e cu adevărat acasă. Privind către Alexandria, locul nașterii sale, Leo vorbește cu afecțiune și optimism. Își amintește de statuia lui Liviu Vasilică, dar și de marii scriitori care ar fi trebuit să fie punctele de reper în raportarea la acest județ, dacă am fi trăit într-o societate normală, care n-ar fi acceptat ca în fruntea țării să urce ciocoii noi ai Teleormanului.

Reporter: Cum ai decis să pleci din țară?

Leo Băcică: Cochetam cu ideea de ceva vreme. Adică de doi, trei ani mă gândeam la asta. Voiam să îmi deschid un pic orizonturile, nu era vorba de situația materială, dar ideea asta de a trăi într-o lume în care ești străin și  să te adaptezi la o cultură nouă mi se pare o experiență de învățare extraordinară. Și așa a fost. Acum nu prea mai este, că mi-e foarte familiară Londra, mă simt mai acasă în Londra decât oriunde altundeva. Și pe fondul ăsta apăruse un context propice: plecasem de la un job și nu prea știam ce să fac, terminasem o relație și nu prea știam în ce direcție să mă duc și atunci mi-am zis că, dacă e un moment bun pentru plecare, atunci unul ca acela trebuia să fie. Sunt vreo șapte ani de atunci, de când am luat decizia…

R. În România cu ce te ocupai la momentul acela?

L.B.: În România eu am fost din 2002 tehnician în zona spectacolului, în cinematografie o vreme, apoi concerte, evenimente, ultimul proiect la care am lucrat în România a fost un scurtmetraj produs de Cristi Puiu. Dar jobul despre care îți ziceam că îl terminasem era la o companie de închirieri de echipamente pentru evenimente și coordonam echipa de tehnicieni. Era un job care teoretic ar fi trebuit să-mi placă, dar practic era foarte stresant, eram tot timpul ocupat și nu mă simțeam sprijinit.

R. De Alexandria, locul în care te-ai născut, ce-ți amintești, că presupun că joburile pe care le-ai avut în țară erau la București.

L.B. Cum să-ți zic? Am trăit în Alexandria și revin des în Alexandria. Alexandria a fost casa mea o mare parte din vreme, o să fie într-un fel tot timpul casa mea. Îmi amintesc statuia lui Liviu Vasilică, de pildă. Dar da, îmi amintesc cu drag de orașul meu.

R. Și evoluțiile astea, despre care probabil doar ai citit, despre cum a ajuns Teleormanul faimos între timp?

L.B. Parțial, trebuie să avem clar în minte faptul că astea sunt chestii temporare. Faptul că oamenii vin și pleacă. Și, la scara istoriei, momentele astea negre sunt efectiv momente. O să treacă… Eu sunt optimist. Există și elementul ăsta de sărăcie perpetuă a Teleormanului… Știi că în Ciocoii vechi și noi, Teleormanul e descris fix cum a ajuns în ultimii ani: moșia unor indivizi parveniți. Teleormanul a participat la Răscoala din 1907, de pildă, și au mai fost și alte mișcări sociale importante acolo, în principal din cauza foamei. E o zonă săracă și înapoiată, dar nu-mi dai seama exact de ce. Dar, pe de altă parte, ține doar de noi să se schimbe lucrurile. De oamenii care au un interes mai mic sau mai mare să schimbe lucrurile. Eu prefer să mă gândesc la Zaharia Stancu și la Marin Preda când vine vorba de Teleorman. Nu mă gândesc la personaje din astea din politică.

R. Povestește-mi cum a fost mutarea în Londra.

L.B. A fost destul de aventuros la început. Cred că pentru mine, adaptarea a fost mai ușoară decât în multe alte situații pe care le-am auzit. Dar am plecat fără să știu mare lucru, dar în niciun caz atât de temeinic pe cât ar fi trebuit. Cunoșteam o singură fată care venise în Londra cu trei luni înaintea mea, nici nu aveam foarte mulți bani și primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns a fost să merg la un Internet Cafe să-mi caut cazare. Și am găsit în aceeași zi. Și am stat acolo vreo doi ani. Apoi am început să-mi caut de muncă. M-am angajat după vreo lună într-un restaurant. De acolo au început să se întâmple lucruri. Totul s-a întâmplat treptat. Am început să cunosc oameni. Adică, viața mea e o serie de accidente fericite. S-a întâmplat ca la un moment dat cineva să știe pe altcineva care avea nevoie de un om cu pregătire tehnică, pentru că avea nevoie pentru o piesă de teatru. Și eu lucrasem, inclusiv la Teatrul Național, dar nu neapărat ca luminist. Dar și atunci stăpâneam noțiunile tehnice elementare și am putut să îl ajut. A început să mă recomande și altora și așa am început.

R. Și regia de teatru?

L.B. Regia e cu totul altă poveste. Prin 2013 am cunoscut-o pe prietena mea și ea e americancă, așa că vine cu o pregătire formală în teatru, a studiat regie la o universitate foarte bună din Chicago. Și are idei artistice mult mai bune decât am eu. Când am început să lucrăm împreună ea se ocupa de zona artistică și eu de cea tehnică. Am început cu producții mici, cu bugete minuscule. Așa am început să fac producție de teatru, iar la începutul acestui an, amândoi eram implicați în pregătirea piesei Iona de Marin Sorescu, în parteneriat cu Institutul Cultural Român din Londra. Eu am cunoscut un englez care a făcut o traducere a Scrisorii Pierdute a lui Caragiale și voia să o pună în scenă. Mi-am dat seama că am putea face, în lipsa unui buget suficient, un spectacol-lectură cu actorii stând jos, cu scenariul în mână, doar ca publicul să audă vorbele și să înțeleagă despre ce e vorba în piesă. Am făcut asta tot în parteneriat cu Institutul Cultural din Londra. În mod normal, aș fi făcut asta cu pietena mea, dar pentru că ea era ocupată cu Sorescu, m-am ocupat eu. Și atunci m-am trezit regizor. Și mi-a plăcut experiența foarte mult. Acum, în august, a fost o conjunctură, că am organizat spectacolul ăsta compus din șapte piese scurte și, pentru că mi-a plăcut regia, am ales un scenariu micuț și scurt. Și a fost prima dată când am regizat ceva complet. Dar a implicat costume, lumini, actori și toate elementele unui spectacol. Dar sunt încă la începutul procesului de învățare. Piesa se numește Crăpătura, și este numele barului în care se petrece acțiunea. Două personaje, venind din lumi diferite și perspective diferite se întâlnesc accidental, leagă o discuție din care se relevă și diferențele, dar și apropierile dintre ele. E o piesă optimistă.

R. Am văzut că tema minorității e una care te preocupă. De ce?

L.B. Asta e dimensiunea pe care am adus-o eu cu filosofia în teatru. Ideea de etică, de mod optim de a funcționa în societate e o idee care mă fascinează de mai mult timp. Îmi place ideea ca o piesă de teatru să fie valoroasă din punct de vedere artistic, dar să aibă și elementul ăsta social, de a pune în dialog probleme curente ale societății.

R. Te gândești să te întorci vreodată în România?

L.B. Nu exclud asta.

Advertisement

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

Publicitate


Articolul precedent

Bilanțul pestei porcine africane în Teleorman: 6732 porci uciși și 48 de localități afectate

Următorul articol

Spectacol experimental marca Violeta Zaharia cu scop caritabil

Cele mai recente articole de Cultură