Gloria culturală a Alexandriei, recompusă din frânturi

Carmen Dumitrescu

Poate părea greu de crezut, dar Alexandria are un trecut fabulos. Un trecut în care cultura și respectul față de valori aveau un loc preferențial în inimile locuitorilor ei. În care sentimentul apartenenței la comunitate se traducea prin participarea la evenimente culturale, la ceremonii religioase susținute de valori ale culturii naționale, precum Gala Galaction. Timpul a trecut și, în loc să întărească acest spirit frumos al alexăndrenilor, el și-a pus amprenta pe amintirile lor, care au devenit din ce în ce mai vagi… Teatrul a dispărut, cinematografia la fel, evenimentele culturale sunt rarisime, iar viața alexăndrenilor se zbate între grija zilei de mâine și tumultul circumstanțelor de ordin politic. Dincolo de această devalorizare a unui trecut glorios, trebuie spus că situația economică generală în care ne zbatem acum are, cu siguranță, o legătură strânsă cu pierderea sensului culturii și al valorilor. De aceea, e bine să ne amintim, ori de câte ori putem, faptul că străzile Alexandriei, la fel ca și pereții Primăriei Alexandria, păstrează o poveste. O poveste despre un spațiu cochet, elegant și profund culturalizat. Și chiar dacă ne vine greu să credem că Alexandria a fost un loc al frumosului și culturii, e bine să analizăm documentele trecutului și să găsim în ele mărturii despre o lume care nu mai seamănă nici măcar parțial cu a noastră.

O filă de istorie
Pentru cei care nu știu, Alexandria s-a înființat din pure rațiuni economice, din dorința unui grup de negustori de a cumpăra o moșie, pentru a putea desfășura activități comerciale. Moșia Bâcâianca a fost cumpărată de la Mitropolia Țării Românești în anul 1834 de niște negustori mavrodineni, zimniceni și bulgari, cu ajutorul unor bani de la cămătarii evrei. La momentul acela, inginerul austriac Otto von Moritz a realizat planul urbanistic al Alexandriei, cu străzile paralele și perpendiculare, care ne fac acum unici la nivel național. Într-un timp foarte scurt, de doar câteva luni, țăranii din Nanov, Adămești, Țigănești și Măgurele au construit aproape 700 de case, la care se adăugau zeci de prăvălii. Ulterior, s-a trecut la elaborarea normelor de funcționare ale orașului, fiind întocmită faimoasa Ekstrucția, un fel de constituție locală, care cuprindea reguli de bună conviețuire. Documentul a fost semnat în anul 1834 de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica, al cărui spirit încă trăiește și protejează acest orășel din ce în ce mai sărac din sudul României. Timp de 30 de ani, orașul s-a condus după regulile Ekstrucției și s-a dezvoltat potrivit celor mai clare și mai curate principii posibile. Declinul a început mai târziu…

Un oraș cultural…
Alexandria a fost, în vremuri de frumoasă amintire, un oraș în care actele culturale erau la fel de firești precum respirația. Nume mari ale culturii naționale s-au născut aici, s-au dezvoltat aici sau au trecut pe aici. În orice caz, respectul pentru activitățile culturale era cu adevărat semnificativ, iar documentele vremii stau mărturie vie în acest sens. Anul 1939 pare a fi fost un an profund cultural pentru Alexandria. În acele vremuri, teatrul constituia pentru locuitorii acestui spațiu geografic un mod normal de petrecere a timpului liber. Astfel, aflăm din documente că în anul 1939, sala de spectacole a teatrului comunal era solicitată frecvent de nume mari ale teatrului românesc. Teatrul Cărăbuș din București, sub conducerea marelui Constantin Tănase, ne vizita oricât de des era posibil cu spectacole și premiere naționale. Tot în 1939, N. Kirițescu a inclus Alexandria în itinerariul turneului său național, iar Natalița Pavelescu solicita în același an Primăriei Alexandria punerea la dispoziție a sălii de spectacol a teatrului pentru sărbătorirea a 20 de ani de activitate teatrală, cu comedia muzicală “Luna de miere”.
Nici cinematograful nu ducea lipsă de pelicule, iar alexăndrenii erau întotdeauna bucuroși să participle în număr mare la activitățile culturale. În anul 1944, profesorul universitar Gala Galaction revenea în orașul de baștină, pentru a susține la sfârșitul liturghiei oficiate la Biserica “Sfinții Împărați” o predică din Evanghelia zilei. În solicitarea adresată autorităților civile și militare, se solicita mobilizare intensă: “Vă rog să dispuneți de tot corpul funcționăresc al instituției pe care o conduceți, ca să ia parte la slujba religioasă care este obligatorie oricărui funcționar public, în afară de îndatoririle creștine ce caracterizează organizația noastră națională”.

De asemenea, în document se specifica mândria localnicilor de a fi contemporani cu marele scriitor: “Această vizită, care onorează orașul nostru trebuie primită cu atențiunea și simpatia unanimă, mai ales că părintele Gala Galaction este fiu al județului Teleorman, pe care-l reprezintă cu atâta strălucire”. Teatrul comunal continua să fie locul predilect al convorbirilor literare și al reprezentațiilor artistice de mare calibru.

“Iară noi?… Noi, epigonii?”

Acum, Alexandria este despre orice altceva decât despre cultură. Aici nu se întâmplă nimic relevant din punct de vedere cultural, teatrul nu mai există, iar cinematograful e doar o promisiune amânată în mod repetat. Puținii artiști ai locului nu sunt apreciați și nici sprijiniți pentru a se perfecționa și pentru a-și îmbunătăți performanțele. Interesele rămân mici și nesemnificative, oscilând între politica locală și greutatea traiului de fiecare zi. Puținele spectacole de teatru care au loc în acest spațiu atrag oameni doar dacă sunt gratuite sau dacă municipalitatea suportă o parte din costul biletului. Nu sunt puține spectacolele anulate pe fondul costului aparent mare al biletelor, deși bucuria de a participa la un spectacol de teatru n-ar trebui să se cântărească în bani. Noi, epigonii, trăim în afara a tot ceea ce a fost Alexandria din punct de vedere cultural, încercând doar câteodată să ne amintim cât de frumoasă era această zonă pe vremea când încă adăpostea valori perene.