EXCLUSIV. Regizoarea Sharon Willems, la finalul unei lupte epuizante cu noul virus: “Nu e niciun motiv pentru care eu am reușit să scap și altul nu. Nu are legătură cu puterea de luptă, ci cu norocul…”

în Dezvăluiri/Interviu

Sharon Willems este o tânără de 40 de ani, care și-a făcut o carieră frumoasă  în teatrul londonez. Cu două săptămâni în urmă, tânăra regizoare era bine, dar simțea că o încearcă o răceală. Nu s-a panicat, deși urmărea cu îngrijorare cifrele care demonstrau gradul uriaș de contagiozitate a noului virus, și a sperat că starea neplăcută o să-i treacă de la sine. Din păcate, însă, Sharon urma să treacă printr-o experiență foarte traumatizantă, printr-o luptă susținută pentru propria respirație, învățând din asta un lucru esențial: să-și prețuiască viața. Și pe oameni. Căci oamenii i-au salvat viața. Și un sistem medical eficient, așa cum e cel din Marea Britanie, care încă nu e copleșit de greutatea pandemiei. Dar cel mai bine poate spune întreaga poveste, cu toate momentele ei dramatice, dar și fericite, chiar Sharon, care a acordat ziarului Liber în Teleorman un interviu exclusiv despre cum se simte experiența bolii pentru un om tânăr și motivat să lupte pentru viața lui.

Reporter: Tocmai ai fost externată din spital, după mai multe zile petrecute la Terapie Intensivă. Cum te simți acum?

Sharon Willems: Azi mă simt bine. M-am întors acum două zile de la spital și în continuare simt nevoia să mă odihnesc, sinceră să fiu încă am nevoie de asta.

R. Poți să-mi povestești cum a început totul, cum au fost simptomele, cum ți-ai dat seama că ți se întâmplă ceva diferit față de o răceală comună?

S.W. Inițial, credeam că am o simplă răceală, care începuse cu o congestie nazală și o durere moderată de cap. Dar după doar câteva zile am început să fac febră, erau episoade de febră foarte mare și la scurt timp după apariția febrei, a început tusea. Trebuie să îți spun că eu am astm și tusea aceea a devenit pentru mine în scurt timp o problemă gravă. Chiar și când am o răceală normală, astmul face ca starea mea să fie mult accentuată, dar în acest caz, virusul efectiv mi-a provocat și intensificat crizele de astm, așa că în vreo trei zile am fost obligată să cer ajutor specializat. Eu am încercat să duc asta cât mai mult singură, fără a cere sprijin medicilor, pentru că nu am vrut să solicit sistemul medical. Dar a venit și acel punct, în care n-am mai putut să lupt singură. Respirația îmi era foarte dificilă, era un efort real să trag aer în plămâni și atunci am chemat ambulanța.

R. Aș vrea oamenii să înțeleagă în ce fel e diferită infectarea cu acest coronavirus față de o infectare normală, sezonieră….

S.W. Cred că, în esență, diferența stă în intensitate. Toate simptomele sunt accentuate, febra e foarte mare, tusea e foarte intensă și nu te lasă să respiri, starea generală e foarte proastă. Păi la o răceală normală te simți câteva zile rău, dar încă poți funcționa, iar în câteva zile se estompează. Aici, în loc să se estompeze, devine tot mai pronunțată. Uite, de exemplu, tusea. A început nu foarte rău, mă descurcam cu ea și, înainte să îmi pot da seama cum s-o gestionez, devenise foarte gravă. Era constantă, e genul acela de tuse care nu îți permite să respiri. Literalmente, niciodată nu respiri pe deplin! Eu nu știam atunci că am virusul, dar bănuiam că asta trebuie să fie. De asta am și chemat ambulanța, pentru că efectiv nu mai puteam respira. Deci începe normal, ca o răceală normală, doar că starea nu se îmbunătățește, ci se agravează rapid. Nu contează cât paracetamol iei, nu contează ce medicamente iei, febra crește și crește. Am avut 4 zile cu temperaturi foarte, foarte mari. Ambulanța a venit în vreo cinci minute, iar la spital, medicii au bănuit foarte repede diagnosticul, având în vedere că nu mai puteam respira. E cam ca o pneumonie virală. Și da, eu nu am plămânii sănătoși, având astm. Dar și dacă ai plămâni normali, tot există acea tuse constantă și deranjantă. Și combinată cu febra și cu durerile alea mari de cap…. ai o stare teribilă. Deci aș recomanda oamenilor, dacă se simt puțin rău să nu meargă la spital, să continue să se izoleze și atât. Doar când febra începe să crească și nu mai scade, când respirația devine greoaie, atunci nu mai trebuie așteptat. Atunci e nevoie să se ajungă la spital.

R. Ai petrecut niște timp la Terapie Intensivă. Cum e tratamentul în spitalele din Londra?

S.W. Eu am avut foarte mult noroc, pentru că încă din ambulanță au început să-mi administreze niște medicamente care să mă ajute să respir. Și când am ajuns, într-un final, la spital mi-au dat oxigen, dar nu am fost intubată, a existat doar riscul să fie nevoie de asta. Nivelul de saturație ajunsese la 90% și medicii mi-au spus că dacă nivelul oxigenului continuă să scadă, mă vor pune la un ventilator. Și tot ce am făcut a fost să lupt pentru ca asta să nu se întâmple, să nu ajung să fiu intubată, pentru că dacă apuci să fii intubat, procesul de recuperare e mult, mult mai greu. Așa că am făcut cât am putut eu să nu ajung la ventilator.

R. Și cum te-ai ajutat să nu ajungi la intubare?

S.W. Asta e o întrebare de un milion de dolari. Cred că, într-un fel, am fost foarte norocoasă că am ajuns la spital în timp util, pentru că imediat ce am început să primesc ajutor, mi-am dat seama că eram la limită. Dacă aș mai fi așteptat, probabil că acum eram în cu totul altă situație, nici nu vreau să mă gândesc. Deci ce făceam… Deși era un efort mare, încercam să-mi domolesc respirația, să respir încet și adânc, să nu mă panichez când simt că nu pot respira. Pentru că experiența e grea și fizic, și psihic. Te extenuează. Iar eu încercam doar să rămân concentrată la mine, la ce mi se întâmplă, să iau totul cu mult calm, să îmi încetinesc respirația, să mă concentrez exclusiv asupra propriei respirații. Practic, nu mai vedeam nimic în jur, nu mai eram atentă la altceva. Doar la inspirație, expirație, inspirație, expirație…

R. Cât ai stat în spital?

S.W. Păi 11 zile. Am fost 5 zile la Terapie Intensivă. Până acum nu mai văzusem niciodată cum e la Terapie Intensivă, deci mi-a fost cumva clar că starea mea nu era deloc bună. Medicii au vrut să fie siguri că dacă e nevoie mă pot conecta rapid la un ventilator, ceea ce arată, în subsidiar, cam care e nivelul de grijă pentru pacienți. Și îmi amintesc că am luat multe medicamente în perioada asta. E exact așa cum auziți și în media, se încearcă tot felul de combinații de medicamente, care pot funcționa sau nu, în funcție de răspunsul individual la tratament. Dar ei au știut în cazul meu că sunt astmatică și că pot apărea complicații, așa că au fost extrem  de atenți la evoluția bolii în cazul meu. Mi-au dat multe medicamente pe cale intravenoasă și antibiotice.

R. Deci în Londra tratamentul e complicat, nu e doar Paracetamol și Vitamina C…

S.W. Aici e o chestiune capcană. Pentru că de fapt ce face acest virus? Dacă ai o altă problemă de sănătate, o stimulează pe aceea. Și trebuie să îți spun că aproape toți pacienții pe care i-am cunoscut în perioada în care am fost internată la spital aveau afecțiuni pre-existente: diabet, probleme grave la rinichi, demență, adică probleme importante. Și virusul nu face altceva decât să le exacerbeze. Deci pentru mine cea mai mare problemă a fost, având astm, respirația. Esențial, aici e vorba strict de inflamație. Acum, că s-a terminat, trebuie să rămân încă acasă. Două săptămâni cel puțin, pentru că se pare că și după ce te vindeci, poți fi contagios. Oricum, eu cred că am fost foarte norocoasă că am răspuns bine la tratament și că acum sunt acasă.

R. Înainte să ți se întâmple ție, ce atitudine aveai față de întreaga poveste cu virusul?

S.W. Nu eram în categoria panicaților, dar urmăream noutățile care apăreau în media cu privire la situația îmbolnăvirilor. Am urmat instrucțiunile, m-am spălat pe mâini foarte des, am stat în casă, am încercat să fiu atentă…

R. Și cum crezi că ai luat virusul, atunci?

S.W. Habar nu am. Îl puteam lua și înainte de instituirea lockdown-ului, dar îl puteam agăța și pe la cumpărături. Nu se știe, e greu de presupus. Oricum, vestea bună e că multă lume își revine și dacă ia virusul. Toată treaba e să ajungi totuși la timp la spital, în cazul în care simptomele devin grave, și să fii realmente îngrijit de medici. Dar da, eu am fost atentă, m-am spălat pe mâini, am redus contactele sociale și totuși am făcut boala.

R. Din modul în care ai descris boala, pare să fi fost teribil de traumatizant. Așa că nu pot să nu mă întreb dacă experiența asta te-a schimbat cumva, te-a învățat ceva…

S.W. Da, a fost traumatizant. Mai ales primele 4 sau 5 zile, când am fost  în Terapie Intensivă. E înfricoșător, pentru că nu știi ce se întâmplă cu trupul tău, nu știi de ce ești acolo. Și nu știi cu ce ai greșit, de ți se întâmplă lucrurile astea… Când încerci să respiri și nu prea poți s-o faci… A fost chiar greu și sunt profund recunoscătoare pentru tot personalul medical care a avut grijă de mine, care m-a încurajat psihic să nu mă opresc să lupt. Practic, știu că mie acei oameni mi-au salvat viața la propriu, în timp ce riscau propria viață. La Terapie Intensivă, erau medici care vorbeau cu mine, mă încurajau, îmi ziceau: “Poți! Continuă să lupți, e bine!” Și da, după toate astea, voi aprecia mai bine și mai mult lucrurile simple. De exemplu, respirația.  Am învățat să prețuiesc fiecare respirație… Și nu pot spune că acum respir normal. Chiar și numai mersul îmi agravează respirația.  Și nu cred că e o chestie de reușită personală. Nu e niciun motiv pentru care au am reușit să scap și altul nu. Nu are legătură cu puterea de luptă sau caracterul personal. Ci cu norocul. S-a întâmplat ca eu să răspund la tratament. Dar alții au avut experiențe diferite. Și oamenii care mor nu sunt mai puțin puternici sau mai puțin luptători. Ci doar mai puțin norocoși…

Acest articol este proprietatea Liber în Teleorman.ro și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face DOAR cu citarea sursei și cu LINK ACTIV către pagina acestui articol.

Jurnalist de investigație și autor. Co-fondator al publicației Liber în Teleorman, corespondent Europa FM, colaborator al mai multor site-uri de știri. Absolventă a programului pentru jurnaliști de investigație “Edward R. Murrow”, finanțat de guvernul SUA. Specializare în Fact-Checking la Poynter Institute, Florida. Autoarea a cinci cărți de beletristică, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind romanul Cei Care Nu Mint.