Durerea de burtă…

Carmen Dumitrescu
Nu eşti un adevărat teleormănean dacă nu ştii cum e să te doară burta de foame… Şi chiar dacă ai învăţat, de-a lungul vremii, să te ataşezi de cei mai puţin înzestraţi, pentru a mânca o bucată mai dulce de pâine – cu unt şi icre negre, desigur – amintirea durerii de burtă este, de fapt, cea care te determină să fii umil şi duplicitar. Pentru că nu teama e cea care te determină să taci, să pleci capul, să te prefaci că nu vezi nimic greşit în jurul tău şi în viaţa ta. Ci lipsa de caracter. De aici derivă toate celelalte. Pentru că toţi ne naştem curajoşi. Ulterior, alegem să nu mai fim, observând empiric că viaţa aduce constant dovezi că cei mai puţin curajoşi sunt şi cei mai bine poziţionaţi din punct de vedere social şi material. După ce ai înţeles că ai preţul tău şi că preţul tău echivalează cu nivelul de agresivitate al durerii de burtă experimentate în trecut, poţi trăda mai uşor şi poţi minţi mai uşor. Şi atunci traseismul nu ţi se mai pare o gravă abatere de la normalitate. E normal să te remarci într-un partid şi să pleci atunci când altul îți promite o durere de burtă mai puţin pronunţată, pentru că partidul nu e un scop, ci un mijloc. Un mijloc de a nu te mai durea burta atât de tare…
Oamenii fac multe pentru a trece peste durerea de burtă. Şi nimeni nu-i poate cu adevărat condamna pentru faptul că le este foame şi că-şi doresc să nu le mai fie. Dar realitatea cutremurătoare e că atunci când durerea de burtă se ameliorează sau trece cu totul, o altă durere apare la orizont: frustrarea. Şi, într-un mod cu totul şi cu totul inexplicabil, frustrarea doare mai tare decât orice altceva. Doar că frustrarea doare surd… Şi se acumulează… Ca puroiul… Iar pentru a nu muri de septicemie, ai nevoie să elimini măcar o parte din infecţia interioară, prin diverse metode, cele mai bine definite în Teleorman fiind bârfa şi calomnia. Şi nici atunci nu e nimeni în măsură să judece. Durerile trebuie înţelese şi tratate cu multă înţelegere. Mai ales că, pentru a trece mai uşor peste ele, uiţi adesea de mamă şi de tată. De Dumnezeu şi de principii. Aşa că nu ne este greu să-i înţelegem pe militanţii de partid atunci când pun toate resursele lor în beneficiul unui scop pe care mulţi dintre ei nici nu-l înţeleg. Ca să-şi calmeze durerea de burtă, ei trebuie să mănânce. Şi partidul le poate oferi un os de ros, măcar temporar. Că apoi uită de tot ce aveau sfânt pentru a îndeplini obiectivele trasate de partid, e deja o consecinţă firească a foamei. După ce foamea trece, începe frustrarea să-şi arate colţii. Şi atunci totul e în regulă. Pentru că totul decurge aşa cum Dumnezeu a rânduit: după ce nu mai poţi oferi din ce ai, oferi din ceea ce eşti. Până când, într-o zi nedefinită, nimeni nu te va mai cere, pentru că uitându-se în direcţia ta, nu va mai vedea nimic. Şi nici tu nu vei mai judeca. Pentru că nu poţi cere ceea ce nu mai există. Din fericire, odată cu tine durerea de burtă va dispărea complet. Şi tu-ţi vei fi îndeplinit obiectivul… Ca şi cum n-ai fi fost niciodată pe lume…