18, februarie, 2019
Breaking News:
Home > Cultură > Despre “Marea Luptă”, cu subiectivism…

Despre “Marea Luptă”, cu subiectivism…

Carmen Dumitrescu

Pe holurile secției de Oncologie a Spitalului Județean Teleorman e întotdeauna cineva care așteaptă. Câteodată, semnele luptei se văd pe chip și atunci e mai greu să privești durerea în ochi. Dar de cele mai multe ori, lupta se poartă în vintre, în locuri ascunse, aproape necunoscute până în ziua în care au aflat adevărul acela crunt. Adevărul despre cât de fragilă este, de fapt, viața… Mai sunt și alții pe lângă cei care poartă Marea Luptă. Și în ochii lor se poate vedea o cantitate egală de durere. Și e mereu la fel de greu… Dar unii s-au obișnuit. Merg cuminți în fiecare zi la Chimioterapie. Și în fiecare zi duc lupta aceea importantă cu suferința reală, nu închipuită…

În cabinetul medical stă o bibliotecă mare cât tot peretele. În fața ei, niște draperii de culoare crem ar trebui să ascundă goliciunea suferinței. Alături e biroul medicului oncolog, o femeie care din 1983 privește cu aceeași implicare pe fiecare dintre oamenii care îi trec pragul. Le știe poveștile de viață, le cunoaște spaimele. Și, în ciuda faptului că toată viața ei matură a asistat mii de oameni în Marea Luptă, încă se simte cumplit atunci când trebuie să dea vestea aceea. Pe care nimeni nu vrea s-o primească.

Alice Drăghici pare o femeie necomplicată, pentru care termenii sunt întotdeauna clari. Pentru ea, albul e alb și negrul e negru. Dar dincolo de ochelari e o privire în care citești urmele atâtor spaime și dureri văzute la alții. Nici acum nu știe dacă e mai bine să dai vestea direct sau să lași omul să spere. Nici acum nu știe cum e mai bine să spui adevărul pe care nimeni nu vrea să-l audă. Pentru că atât a învățat în toți ăștia în care a asistat oameni în suferința lor: că nimeni nu e pregătit pentru Marea Trecere și, mai ales, pentru Marea Luptă.

În Teleorman sunt 13.613 bolnavi de cancer… Toți i-au trecut pragul… Biblioteca mare cât un perete conține fișe medicale și fiecare raft e alocat unei localități. Fiecare dosar e povestea unei suferințe. Și numărul de cazuri crește, și crește, și crește… Alice Drăghici se uită pe statistici fără detașare. Fiecare tip de cancer are explicația lui în felul în care trăim. Și fiecare durere ar fi putut fi evitată, dacă oamenii ar fi știut să aibă mai multă grijă de ei înșiși.

Privește lung și vorbește deschis, ca și cum ar vrea să arunce din povară: “Nu știu, am învățat multe despre viață, nu despre cancer… Asta e o veste pe care nu știi niciodată cum s-o dai. Pentru că nu poți lăsa omul fără speranță. Dacă îi iei speranța, îl lași fără resurse pentru Marea Luptă. Și nimeni nu e pregătit să afle adevărul, pentru că nimeni nu e pregătit cu adevărat pentru Marea Trecere și cu atât mai puțin, pentru Marea Luptă. La noi aici e mereu plin. Sunt pacienți care vin zilnic pentru chimioterapie și sunt pacienți care stau internați. Unii sunt bătrâni singuri… Asta e lumea în care trăim acum. Înainte veneau cu copiii, acum copiii sunt plecați și sună la noi disperați. Facem atât cât se poate. Și uneori e bine, viața se poate prelungi. Avem doar 37 de paturi, toate ocupate. Și avem 4470 de diagnosticați în urban și 9.473 în rural… Sunt foarte multe, din ce în ce mai multe. Era o vreme când aveam 800 de cazuri în tot județul. Și probabil sunt mai mulți decât în statistici. Am remarcat o creștere a numărului de cazuri de cancer digestiv. Înainte cel mai des era cel de cancer pulmonar. Dar vedeți? Asta e foarte îngrijorător. Mâncăm prost… În cancer nu prevezi nimic. Mă mai întreabă unii: “Dacă mama a avut, eu pot să fac?” și le zic că habar nu am. Eu cred că esențial e să ai grijă de tine. Cât fumezi, ce și cât mănânci, ce viață sexuală ai…  Și mai e important controlul. Toată lumea se teme să afle și de regulă mulți ajung la medic când nu se mai poate face mare lucru. Le e frică de certitudine. Dar cancerul nu e boală cu care să te joci și nu se vindecă cu ceaiuri și leacuri băbești. Am avut pacientă care n-a mâncat doi ani, pentru că i-a zis cineva că de la hrană e… Nu știu cum am trecut peste atâta durere. Uneori mă întreb și eu. Dar acum, dacă aș lua-o de la capăt, tot oncologie aș face. Știți, mă simt necesară. Cred că de aia pot duce… Și de când sunt aici, cu fetele astea (n.r.- asistentele medicale), ne-am legat personal de oameni. Uite, mai devreme, a venit un domn care îmi povestea că se bucură că poate merge la nunta fiului său. Că a apucat să trăiască să vadă asta. Pentru el asta e esențial. Facem cât putem și nu sunt adepta ideii că ar trebui să îi spui omului cât crezi tu că mai are el de trăit. În primul rând, nimeni nu știe. Și în al doilea rând, asta nu face bine.  ”

În fața Secției de Oncologie stau oameni și așteaptă. Au o privire ciudată. În care se văd urmele unei lupte reale. În care speranța și disperarea se îmbină într-un mod atât de armonios, încât te sperie. Și dincolo de rănile vizibile și nevăzute, oamenii care poartă Marea Luptă sunt frumoși. Pentru că, deși se tem, ei au învățat că fiecare zi de viață câștigată e cu adevărat un merit personal…

About Carmen Dumitrescu

Lasă un răspuns