Cum am trăit „Era Dragnea” în Teleorman?

Liviu Dragnea, la cei 56 de ani ai săi, a trăit șase ani de putere autentică. Restul timpului și l-a petrecut fiind un șmecheraș local, care avea simțul apropierii de oameni cu adevărat puternici, în speranța că se va contamina nu doar simbolic, ci și financiar. A intrat în tot felul de scheme, a făcut aranjamente mici și mari, iar în anul 2012, drumul capitalei i s-a deschis larg. La momentul acela, multă lume i-a spus că plecarea la București e o idee proastă, pentru că oameni slugarnici ca în Teleorman nu mai găsești niciunde, iar cei din alte părți o să se supere și să te pună la zid pentru lucruri care, în Pădurea Nebună, nici nu se observă. Dar puterea era fascinantă. Lui Dragnea îi plăcea luxul încă de pe vremea când era un mic politician local, fără mari perspective, dar cu tot mai mulți bani. De fapt, Teldrumul pentru asta s-a făcut. Pentru a stinge setea lui Dragnea de lux. După Teldrum au apărut slugile. Fiecare în parte era rezultatul unui târg avantajos pentru Dragnea, căci, atunci când Dragnea te lua de „om al casei”, îți voia mai întâi sufletul. Era un vampirism în întreaga lui comportare și, cu greu puteai să nu simți o oarecare curiozitate, în intenția de a înțelege de ce oamenii lui Dragnea erau cu trupul, cu sufletul, cu familia, cu bunurile personale amanetate. Dragnea avea nevoie de confirmări, iar slugile au fost acolo să i le ofere la orice oră din zi și din noapte. Astfel, șmecherașul local a început să se numească pe sine „Noul Alexandru Ioan Cuza” și „Domnul Președinte”.

Cu cât devenea Dragnea mai nebun, cu atât mai rupte de umanitate deveneau slugile lui. Așa am ajuns ca într-o vară să aflu că s-a organizat o ședință la sediul PSD Teleorman, a cărei temă principală a fost aceea de a-l amenința cu excluderea din partid pe un prieten de-al meu pentru că am fost văzuți pe o terasă în oraș. El era membru de partid, eu eram jurnalist. Și lui Dragnea nu-i plăcea ce scriu.

Oricât de dubios mi-a părut episodul, acela avea să fie numai începutul unei linii de abuzuri incredibile, toate petrecute în „Era Dragnea”, la el acasă, în Teleorman. Organizarea de ședințe în care tema principală să fie gestionarea relației cu Ziarul Liber în Teleorman a început să devină o situație la ordinea zilei. Un primar care obișnuia să participe la evenimente organizate de ziarul Liber în Teleorman a fost mustrat cu asprime de către Dragnea și amenințat cu urmări grave dacă nu rupe „prietenia” cu jurnaliștii „ostili”. Și, ca paranteză, poate ar trebui să facem aici și mențiunea că nu toți pesediștii din Teleorman au trecut prin procesul de spălare a creierului, unii dintre ei folosind partidul pentru a-și atinge obiectivele, fără a permite partidului să îi folosească pe ei. Din păcate, prin rămânerea în partid, mai ales în ultimii doi ani, aceștia și-au cam asumat să fie înjurați laolaltă cu slugile. Și orice alegere este o asumare, până la urmă.

Au urmat apoi amenințările. Telefoane nocturne, scrisori lăsate în ușa apartamentului, în care ți se detaliază clar cam cât de simplu i-ar fi vreunui drogat să-ți umple fața de sânge, despre cât de neplăcut ar fi să fii umilită public pe teme personale, amenințări verbale, mesaje online în care ești sfătuit să pleci cât mai departe și să nu te mai întorci niciodată, mail-uri cu fotografii cu tine în diverse locuri, în care nici nu-ți mai aminteai că ai fost. Apoi au venit urmăririle cu mașinile, înjurăturile pe stradă și… o senzație absolută de disconfort. Pentru că în Teleorman, în „Era Dragnea”, dacă nu ești jurnalist plăcut Baronului sau slugilor lui, ți se spune constant că ești nedorit și inadecvat. Dacă ești mai slab pe partea psihică, poți oricând să cazi în depresie și să rămâi acolo…

Simultan se desfășura timpul proceselor. În „Era Dragnea”, toate slugile Baronului erau încurajate să dea jurnalistul în judecată. În general, pe teme de frustrări personale. Dacă o funcționară se simțea grasă, iar ziarul scria că funcționara „se îngrașă pe bani publici”, respectiva intenta proces și cerea daune de miliarde. Dacă unul se simțea hoț și tu scriai o investigație despre cum a furat el, respectivul intenta proces și te ținea la bară cu anii, numai așa, ca să se amuze. Că tu nu furasei și n-aveai bani să plătești o apărare de talia apărării lui. Și toți știau că îl au pe Dragnea în spate și că, în esență, nu să câștige procesele erau interesați, ci să țină jurnaliștii ocupați. Misiunea lor era să-l ajute pe Dragnea să rămână o vreme în afara razei preocupărilor celor doi jurnaliști din Teleorman care îi verificau fiecare mișcare și îi urmăreau slugile în demersul lor de a-i acoperi afacerile și tunurile. Poate că parțial au și reușit. Dar, în general, fiecare lovitură era primită ca un imbold. Pe principiul: „Ce nu te omoară, te face să dai mai tare!”

Tot în „Era Dragnea”, noi, ca jurnaliști, am ieșit în stradă. În Teleorman. S-au găsit destui care să spună: „Vai! Dar asta nu e treaba jurnalistului!” Într-o lume normală, ar fi avut dreptate. Dar în Teleorman, regulile normalității nu s-au aplicat niciodată. Și lui Dragnea nu i se opunea nici măcar opoziția politică. Singura șansă de a-ți îndeplini menirea de jurnalist în Teleorman era să lupți cu toate armele pe care le cunoști. Inclusiv cu cele civice. Altfel, starea de spirit din Teleorman nu s-ar fi schimbat niciodată și acum PSD-ul nu lua 43% din voturile populației, ci 70%. Ca de obicei. Au fost și mai mulți cei care au spus că există o „obsesie pentru Dragnea” în ziarul Liber în Teleorman. Nu i-am contrazis atunci. Dar azi e un moment bun s-o facem. În Teleorman, Drăgușin e Dragnea, Tăbăcitu e Dragnea, Cristescu e Dragnea, Alcea e Dragnea, Putineanu e Dragnea, Cîrciumaru e Dragnea, Mohanu e Dragnea, Gurban e Dragnea, etc. Practic, în Teleorman, singurii oameni care ocupă funcții de putere sunt oamenii lui Dragnea. Nu ai cum să scrii despre niciunul dintre ei, fără să-l lovești pe Dragnea. Pentru că el a lucrat în toții anii aceștia prin interpuși.

Astăzi, Dragnea a fost condamnat definitiv. Și sperăm noi, că vom fi sau nu aici, în Teleorman vin vremuri în care jurnaliștii vor avea libertatea de a scrie ceea ce cred și observă, fără ca partidul să convoace o ședință să-i oprească…