Benoni Schmidt – o viaţă închinată cuvântului scris

Carmen Dumitrescu
Se împlineşte un an de la momentul plecării dintre noi a unui ziarist care şi-a lăsat amprenta asupra mediului gazetăresc din Teleorman. Dar trecerea unui an peste tragedia care l-a smuls din braţele celor care i-au fost dragi nu face mai uşoară misiunea de a-l aduce în memoria celor care l-au cunoscut sau ar fi fost bine să-l cunoască într-o manieră obiectivă. Să-l încadrezi pe Benoni Schmidt în nişte clişee biografice e prea puţin şi să-l analizezi prea în amănunt ar fi poate exagerat, pentru că el n-ar avea posibilitatea de a confirma acţiunile şi atitudinile care l-au definit. Ca om şi ca gazetar. Deşi ambele faţele ale existenţei sale au fost la fel de interesante, pentru că s-au fundamentat pe decenţă şi pe foarte mult bun simţ. În mod esenţial, jurnalistul Benoni Schmidt era genul de om în faţa căruia ţi-ar fi fost ruşine să ai o răbufnire emoţională. Cumpătat şi elegant, echilibrat în toate cele pe care le spunea sau le lăsa să se vadă, jurnalistul şi-a privit mereu colegii şi colaboratorii cu interesul viu al celui care e dispus să înveţe în fiecare zi ceva nou. Şi să devină, cu fiecare zi care trecea, un om mai înţelept şi mai apropiat de valorile cu adevărat însemnate ale existenţei. A scris până în ultimele clipe ale vieţii sale şi dacă asta nu spune nimic despre respectul faţă de cuvânt scris, atunci înseamnă că foarte puţini au înţeles vreodată sacralitatea scrisului, ca arhetip al creaţiei.
Echilibrul, ca mod de viaţă
N-a fost întotdeauna omul echilibrat care devenise în ultima parte a vieţii lui, însă toţi cei care i-au fost apropiaţi, prin natura profesiei sau prin circumstanţe familiale spun că Benoni Schmidt a fost mereu un om elegant şi interesat să-i cunoască pe ceilalţi şi să afle cât mai multe detalii despre realităţile din jurul lui. Interesat de evenimentele politice, dar şi de raporturile economice la nivel global, avea întotdeauna un răspuns pentru orice întrebare. Fiecare apariţie editorială constituia, pentru omul Benoni Schmidt un eveniment în sine, pe care îl trata cu acel gen de respect pe care unii îl manifestă pentru icoanele din biserici. Descoperind simultan, oameni şi cărţi, Benoni Schmidt era genul de persoană care îţi putea recomanda cărţi care aveau să-ţi placă în mod sigur, din simplul motiv că făcea efortul de a-ţi evalua afinităţile faţă de anumite genuri literare. Niciodată furios, niciodată deranjat de frustrările celor din jur, “domnul Schmidt” (aşa cum îi spuneam noi, colegii) lua totul aşa cum venea, cu o seninătate suprinzătoare. Nu considera că merită să pierzi timpul cu nimicuri precum răutatea, glumele proaste sau nesimţirea. Serios în toate cele pe care le făcea, silitor ca un elev conştiincios, omul Benoni Schmidt ştia că în viaţă faci întotdeauna ceea ce trebuie, dar nu ignori niciodată ceea ce îţi place cu adevărat. Aşa că avea întotdeauna grijă să-şi bea zilnic porţia de apă cu lămâie, fără să uite nici să se aplece asupra ziarelor şi să le analizeze în detaliu, pentru a nu pierde din vedere erori sau inadvertenţe. Pe stradă mergea întotdeauna într-un ritm al său, din care nimeni nu-l putea scoate, pentru că trăia în limitele pe care singur şi le stabilise şi pe care le considera benefice pentru starea luide confort general. De o politeţe aproape intimidantă, “domnul Schmidt” a ştiut întotdeauna să-l trateze şi pe cel mai tânăr om din colectiv cu acelaşi respect ca pe cel mai vârstnic decât el. Iar în ochii “domnului Schmidt” toţi cei din jurul lui erau întotdeauna demni de un salut politicos şi de o strângere de mână sinceră. Dispariţia sa tragică dintre noi a însemnat, de aceea, nu doar pierderea unui coleg pasionat de profesia lui, ci şi a unui etalon de eleganţă şi politeţe în nişte vremuri în care eleganţa şi politeţea sunt valori în care foarte puţini mai cred şi extrem de puţini le mai aplică.
“Un jurnalist care se respectă nu pleacă niciodată la mijlocul evenimentului”
Jurnalistul Benoni Schmidt nu dădea sfaturi decât rareori, dar avea propriile principii pe care le urma cu sfinţenie. Şi unul dintre ele era acela că atunci când îl interesa un anumit eveniment, îl urmărea de la început şi până la sfârşit. Privea deseori cu nemulţumire către generaţia tânără de gazetari, care presată de multitudinea evenimentelor, asista la fiecare pe jumătate sau pe sfert. Şi nu înţelegea… Îi era imposibil să înţeleagă cum poţi să scrii lucruri pe care le-ai înţeles doar pe jumătate. Sau pe sfert… La birou era tăcut, preferând să vorbească doar atunci când era întrebat ceva şi să răspundă scurt. Nemulţumirile şi le discuta separat, cu redactorul-şef şi nu-şi dorea să inopotuneze pe nimeni niciodată. Apoi scria liniştit subiectul pe care şi-l propusese şi pleca acasă. Unde continua să scrie. La maşina de scris… Poate e unul dintre ultimii, dacă nu ultimul gazetar teleormănean, care mai folosea maşina de scris în locul computerului. Dar făcea asta cu drag şi, vreme de peste patruzeci de ani, nu s-a plictisit niciodată. Deşi fusese inginer agronom înainte de a îmbrăţişa gazetăria, nu ducea niciodată dorul primei lui meserii. Dimpotrivă, folosea cunoştinţele dobândite în redactarea unor articole documentate şi bine argumentate, domeniul agricol fiindu-i întotdeauna mai la îndemână decât altora din breaslă. A dispărut dintre noi fulgerător. Un atac vascular l-a doborât instantaneu, după ce în ziua cu pricina fusese la birou şi pregătea un nou material pentru a doua zi. O zi care n-a mai venit niciodată. O zi peste care a trecut un an… Şi cu toate acestea, Benoni Schmidt n-a putut fi uitat, pentru că oamenii de calitate nu pot fi trecuţi în uitare pur şi simplu. Cei dragi suferă în continuare după plecarea lui ca şi cum totul s-ar fi întâmplat ieri, astfel că pentru ei viaţa nu-şi mai poate relua cursul firesc. Însă conştiinţa celor peste patruzeci de ani dedicaţi cuvântului scris face ca totul să fi meritat. Pentru că atâta vreme cât printre noi se nasc şi mor oameni devotaţi pasiunii şi profesiei lor, oameni care nu se pot defini pe ei înşişi în afara menirii pe care şi-au definit-o ca piatră de mormânt, mai avem o şansă şi noi ceilalţi să înţelegem ceva din existenţa asta firavă ca un fir de praf…