Alexandru Neacşu, consilierul filosof

Carmen Dumitrescu

Se zice că înţeleptul trebuie să tacă în faţa încuiaţilor. Nu de alta, dar îşi va răci gura de pomană. Însă, dacă ocupi un scaun într-un for decizional, indiferent de amploarea lui, nu-ţi mai permiţi să taci, pentru că orice idee neîmpărtăşită celorlalţi e o informaţie care îi poate păgubi pe aceia care ţi-au oferit încrederea lor. E drept că nu ne-ar deranja ca politicienii noştri să tacă, dar să facă, însă experienţa ne-a arătat că, în genere, politicianul care tace e doar timid sau analfabet şi nu dă pe-afară de înţelepciune practică. Aşa că nu e nimic greşit ca o comunitate să-şi dorească politicieni capabili să vorbească. Mult, inutil, dar… captivant. În Consiliul local Alexandria nu vorbeşte decât Titirişcă. Cu “decât atât”, ca să-l cităm pe Dragnea, nu se face primăvară şi nici nu se câştigă alegerile. Alături de Florin Titirişcă stă, însă, un democrat-liberal destul de interesant. Profesor cu vechime, personaj public cu puţine pete pe sacou, Alexandru Neacşu, căci despre el vorbim, preferă să tacă, deşi intuiţia ne spune că ar avea mai multe de verbalizat decât colegul ostentativ de vorbăreţ. Şi probabil, dacă ar face un efort în a-şi comunica gândurile, ar pune puţin pe jar majoritatea care îl urmează orbeşte pe Drăguşin. Că pe Titirişcă, oricât de mult s-ar agita prin şedinţe, lumea nu-l ia prea în serios, intuind că democrat-liberalul s-a focusat pe circ, deşi uneori spune lucruri demne de analiză. Numai că într-un noian de izbucniri colerice, e greu să mai distingi serioziatea de spectacol. Însă dacă un Alexandru Neacşu ar face efortul să mai spună din când în când un punct de vedere, în ton cu felul său de-a fi, cu siguranţă că până şi pesediştii s-ar uita ceva mai reverenţios în direcţia Opoziţiei. Există două explicaţii pentru opţiunea lui Neacşu de a ridica mâna după cum îi dictează partidul, nu conştiinţa. Pe de o parte, e posibil ca structura lui de profesor de filosofie să-l determine să nu vorbească în faţa nepricepuţilor lucruri pe care ei oricum nu le-ar înţelege şi le-ar trata ca pe o lipsă de respect sau ca pe o demonstraţie de aroganţă. Pe de altă parte, e probabil ca lui Alexandru Neacşu să-i lipsească determinarea. Pentru că niciunui filosof nu-i surâde perspectiva de a ocupa un fotoliu de primar sau viceprimar, în contextul în care slava deşartă a fost mereu tentaţia cea mai ieftină dintre toate. Problema e, de fapt, una a sistemului. Un sistem care descurajează orice demers gândit şi argumentat. Gargara e mereu mai apreciată decât soluţiile. Şi pentru că simte halena din jurul lui de fiecare dată când respiră, Neacşu preferă să rămână un consilier filosof şi să tacă. Aşa că se ascunde printre rânduri, lăsând circul de prost gust din jurul lui să se desfăşoare fără a-l perturba cu vreo remarcă de bun simţ. Problema e că, în acest caz, nu prea înţelegem ce mai caută acolo, dacă refuză să participe la jocurile politice, altfel decât prin ridicarea mâinii. Şi atunci… tot la comandă.