Carmen Dumitrescu
Viața scriitoarei Ela Nicolau e o poveste despre dragoste și sacrificiu. Mai mult decât alții din jurul nostru, Ela Nicolau a înțeles că o viață trăită în mod egoist e o viață irosită. Așa că n-a făcut nimic altceva decât să ofere celorlalți părți din sufletul ei. De o modestie ieșită din comun, Ela Nicolau declară oricui că nu are talent și că singurul mod în care poate scrie este cu sufletul. Iar noi o credem, pentru că trilogia sa “Prin Glodul Destinului” este o lecție de umanitate și de implicare în viața celor care doar par neînsemnați. Interesant este faptul că scriitoarea nu e teleormăneancă, ci moldoveancă, ea trăind o mare parte a existenței sale la Iași. Apoi, circumstanțele au purtat-o către județul Teleorman, de unde n-a mai plecat nici astăzi, deși încă mai speră că va veni o zi în care direcții noi i se vor deschide. De o sensibilitate profundă, Ela Nicolau nu se teme să spună adevărurilor pe nume și nici să scrie ceea ce simte, pentru că tot ceea ce contează, la finalul unei experiențe, rămâne puterea și determinarea de a fi tu însuți în orice condiții. Iar Ela Nicolau n-a uitat nicio clipă cine este și ce crede. A mai uitat câteodată ce vrea, dar nu și-a pierdut speranța. Și nici dorința de a deveni în fiecare zi un om mai bun. Noi credem că a reușit și tocmai de aceea am provocat-o să ne răspundă la câteva întrebări, pentru a vedea cu toții cât de important e să-ți urmezi vocația și să te hrănești, măcar spiritual, din ea…
Reporter: În ce fel ați simțit chemarea pentru literatură?
Ela Nicolau: Cred că mi-a plăcut să scriu de când am învățat să citesc. Evadările mele aveau întotdeauna legătură cu cititul. Maculatura de orice fel mă atrăgea ca un magnet. Iar scriitorii erau pentru mine un fel de dumnezei, atât de mare îmi era respectul pentru această îndeletnicire nobilă. De aceea, eu nu pot să mă consider scriitor. În cazul meu, vorbim despre o îndrăzneală. Cine știe? Poate m-am născut cu vocația zborului spre lumină, deși aripile mi-au fost adeseori frânte…
R. Când ați început proiectul literar “Prin glodul destinului”?
E.N.: Se întâmpla în urmă cu doi ani, adică prin 2014, pe 15 ianuarie. Hotărârea am luat-o, însă, de Crăciun, când, stând cu fetele mele la o șuetă, mi-am dat seama că viața mă acaparase într-atât, încât eu nu-mi făcusem niciodată timp suficient pentru a discuta cu ele. Și atunci le-am zis: “Eu nu vă mai povestesc nimic. O să scriu o carte!” Nu m-au crezut, probabil… Am scris febril primul volum. Îmi amintesc cum curgeau lacrimile pe tastatură, cum nu puteam dormi de la agitație, cum îmi doream să închei cartea. Și am dat-o imediat după scriere la o editură. A fost, în mod cert, o eroare determinată de faptul că nu știam cum se procedează. În plus, eu n-am talent. Eu scriu cu sufletul. Talentul e nativ, nu se dobândește. Așa că am refăcut volumul I ulterior. Practic, l-am rescris. Deocamdată, sunt mulțumită, dar nu se știe ce voi simți peste doi sau trei ani. Provocarea actuală este aceea de a scoate la o editură din Cluj trilogia, pentru că am beneficiat de încrederea celor de acolo și asta mă obligă să încerc să mă ridic peste nivelul așteptărilor mele. Și, evident, ale celorlalți…
R. Nu sunteți teleormăneancă, așa e?
E.N.: Nu, sunt din Moldova, m-am născut lângă Iași și am trăit o mare parte a vieții mele la Iași. Am venit în Teleorman în 1987, în condițiile în care fostul meu soț a primit repartiția aici și aici am rămas. Să zicem că am ales să rămân…
R. Dar ce v-a plăcut atât de tare în Teleorman, încât să decideți să vă stabiliți aici?
E. N. Nu-mi place mai nimic… Dar n-am avut timp… Lupta cu viața m-a acaparat într-o asemenea măsură, încât n-am mai putut să privesc în nicio direcție. M-am concentrat asupra fetelor mele și am avut norocul ca ele să ajungă acolo unde mi-am dorit. Dar nu mi-am pierdut speranța că va veni și o zi în care voi vedea o altă direcție. Aici am avut sentimentul că sunt îngropată de vie într-un cavou și nu mai aștept nimic. Mi-am adormit spiritul de când am venit aici. În Moldova trăiam. Acolo spiritul meu era viu. În schimb, aici, dintr-o dată, s-a întunecat. E adevărat că atunci eram mai tânără, dar și acum mă simt la fel de tânără că atunci. Totuși, aici nu mai aud păsările, nu mai văd cum înverzesc frunzele. Omul se adaptează. Trăiește oriunde, dar asta nu înseamnă că el nu simte o frustrare… Scrisul m-a ținut totuși pe linia de plutire. Scriam mereu înainte de muncă. Așa am scris primul și al doilea volum. Așa lucrez și la al treilea… Trilogia “Prin Glodul Destinului” este un proiect la care țin enorm. Și va apărea la Editura Grinta din Cluj. Mă simt foarte norocoasă din acest motiv. Încă nu știu dacă merit onoarea care mi-au făcut-o, dar știu sigur că o să mă străduiesc să mă ridic la nivelul propriilor așteptări și ale celorlalți. Este o carte despre condiția umană. Despre condiția omului simplu. Omului neînsemnat. Pentru mine nu există om neînsemnat. Ba chiar aș putea spune că mai însemnate mi se par persoanele care-și poartă crucea cu decență decât cele care se consideră însemnate, pentru că au avut unele atu-uri la start. Eu sunt cu sufletul, cu mintea și cu inima alături de oamenii buni, de oamenii sărmani. Pentru că și eu am fost întotdeauna la fel ca ei. Sărmană… Și probabil că așa voi rămâne…
R. Mediul scriitoricesc din Teleorman cum vi se pare?
E. N. Nu știu ce să spun. Îmi amintesc doar că am participat la una dintre edițiile Festivalului de literatură Marin Preda. Cred că am ajuns acolo dintr-o întâmplare și n-am reușit să mă regăsesc nicio secundă. Nu știu de ce. Poate pentru că toată lumea voia să se audă vorbind și majoritatea celor care au luat cuvântul erau mai preocupați de ei înșiși decât de esența evenimentului. Cert e că e un mediu în care eu nu mă regăsesc. Și, nefiind talentată, ci doar o scriitoare a propriului meu suflet, cred că e mai bine să nu mă regăsesc în mirajul acesta.
