20, septembrie, 2017
Breaking News:

Vorbe cu schepsis… Vorbe de siliştean

sorin preda 2

Nici nu ştiu ce să scriu despre Siliştea lui Marin Preda. Pentru mine, lumea satului de altădată, lumea siliştenilor inteligenţi, ciufuţi şi puşi mereu pe vorbe „cu schepsis” stă refugiată în 2-3 întâmplări împietrite şi colorate stângaci. Uneori, cred că le-am uitat pentru totdeauna. Alteori, pornind de la o stare sau un miros anume, îmi amintesc de Siliştea-Gumeşti, de Bărganul zgrunţuros şi fierbinte, de ciudatele piste abandonate ale fostei unităţi aviatice din capul satului. Îmi amintesc de ţestul lipit cu lut din curtea Ilincăi, de camera bâtei (a bunicii) cu trepţi prea înalţi pentru picioarele ei obosite, aşa cum îmi amintesc de mirosul grâului ţinut peste vară într-o ladă imensă de lemn – o ladă în care, copil fiind, îmi plăcea să mă tăvălesc şi să mă afund ca într-o apă ciudată, nelichidă, dar rece şi plină de primejdii, de vreme ce Ilinca mă extrăgea urgent de acolo, speriată ca nu cumva să spurc pâinea casei sau, Doamne fereşte, să fac aprindere la plămâni şi pocinogul să cadă asupra ei.

Pe Ilinca o ţin minte ca pe o femeie de toată isprava – nerepezită la vorbă şi om dintr-o bucată. Faţa ei nu trăda nici sentimente puternice, nici trăiri speciale. Era ca un câmp de porumb. Doar vântul îi mai muta uneori vreo şuviţă rebelă pe frunte, animându-i cât de cât expresia. În orice situaţie, prefera să asculte, privindu-te lung cu o privire ce încerca să-ţi spună cu frumosul, să te pună la curent, să te avertizeze că ar fi mai bine pentru tine şi pentru familia ta să-ţi vezi liniştit de drum şi de necazurile tale decât să te legi de ea. Doar când venea Marin şi auzea maşina la poartă, Ilinca ieşea din carapacea ei dură şi tresărea, se fâstâcea niţel şi se grăbea să scoată masa afară, sub bolta de viţă şi ramuri de corcoduşi, dispărând apoi în cunia de vară, pentru a umbla la sarmale şi a iuţi focul de sub plită. Când toate erau puse pe masă, Ilinca se retrăgea cu spatele rezemat de perete, de unde îl privea pe Marin cum ia mujdeiul cu lingura şi înghite lacom bucăţile de carne pârjolite la ceaun; cum mormăie de mulţumire, regăsind ceva din gustul copilăriei şi al mâncărurilor de altădată, pentru a-şi ridica într-un târziu privirea mioapă şi, găsind-o cu greu pe Ilinca, să mai ceară doar cu o mişcare scurtă a capului o porţie în plus – o porţie de brânză, de unt şi ou fiert moale, peste care turna mămăliga fierbinte, abia trasă de pe foc, în aşa fel încât toate cele deja pregătite (mai ales untul) să prindă a urca leneş spre marginile de sus ale străchinii, amestecându-şi suprapus şi în parte aromele, dimpreună cu gustul şi consistenţa lor felurită.

Nu cred că Ilinca i-a spus vreodată lui Marin că-l iubeşte, că ţine la el, că-i este dor să-l vadă. Nu cred că Sae (tatăl meu şi fratele scriitorului) va fi recunoscut vreodată sentimentele lui faţă de Marin. În Siliştea, când iubeşti pe cineva nu o spui, nu scrii versuri în ascuns şi nici nu vii cu flori la poartă. În Siliştea, efuziunile sentimentale nu sunt neapărat un păcat, cât o izmeneală sentimentală, o dovadă de slăbiciune sau uneori, după caz, o gravă lipsă de educaţie. Eu, nefiind siliştean get-beget, de la coada vacii, îmi permit să recunosc – uneori, brusc şi fără motiv, mi se face dor de Marin Preda, de acel Marin Preda ce apare în fotografia făcută de consăteanul Dobre I. Burcea la înmormântarea Joiţei (Catrina Moromete); o fotografie în care scriitorul stă aşezat pe nişte lemne, cu braţele sprijinite pe genunchi, răvăşit sufleteşte, cu gândurile lăsate slobode undeva, într-un loc (o ţară, un ţinut) doar de el ştiut. Cam tot aşa mi-l închipui şi acum, privind meditativ de pe stiva de lemne a cerului şi întrebându-se moromeţian ce se întâmplă cu siliştenii lui, cu  lumea satului care s-a corcit, s-a micit, s-a dus de izbelişte.

Nu ştiu de ce, dar, de la un timp încoace, lumea Moromeţilor, lumea sătenilor lui Preda, parcă nu mai vrea să trăiască. I s-a urât cu binele şi acum dispare încet şi fără zarvă, asemenea fostelor mele întâlniri şi interviuri cu vecinii Ilincăi. Din discuţiile cu Gheorghe (Achim), Alboaica, Buric, Sande sau fiul lui Iocan nu a mai rămas nimic, decât o urmă sonoră, o ezitare, un zgomot de fond sau o tăcere anume, moromeţiană – o tăcere plină de tâlc, pe care fiecare o poate înţelege şi o poate completa în voie, cu vorbele lui, fără a mai cere în mod special consimţământul autorului sau al altcuiva îndrituit să o facă.

Sorin Preda

Lasă un răspuns