20, septembrie, 2018
Breaking News:

Vlad Uduleanu s-a luptat cu județul lui până a ajuns să lucreze într-un spital de top din capitală – “Chiar dacă n-am primit o șansă în Teleorman, eu tot le mulțumesc, pentru că altfel nu ajungeam să-mi văd visul cu ochii…”

vlad3Carmen Dumitrescu

La cei 25 de ani ai săi, Vlad Uduleanu a trecut prin multe. În Teleorman, el s-a luptat ani întregi pentru visul lui. Visul nobil de a se implica în salvarea de vieți. Și pentru că Vlad iubește oamenii, a fost în stare să muncească și sa învețe continuu, sperând că va veni o zi în care dorința lui de a fi un profesionist adevărat se va îndeplini. Și n-a visat degeaba, oricâte piedici i s-au pus în cale. Acum, el lucrează la Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Tropicale “Dr. Victor Babeș” din București, deși inițial și-a dorit să se poată implica în salvarea vieților celor de care se simțea atașat, prin apartenență. N-a fost posibil și poate că, pentru Vlad, aceasta a fost soluția ideală. Totuși, noi nu putem trece cu vederea faptul că la Spitalul de Urgență din Alexandria există o acută lipsă de personal, că medicii sunt suprasolicitați, așa că nu se mai pot concentra asupra pacienților în măsura în care să le poată oferi întotdeauna cele mai bune variante de tratament. Și ne întrebăm, în aceste condiții, din ce motiv tinerii noștri cu potențial, care își exercită meseria ca pe o vocație trebuie să plece din acest județ și să se remarce la nivel național, lucrând cu medici de elită și salvând alte vieți decât pe ale noastre? Povestea lui Vlad Uduleanu este una despre curaj și despre luptă. Așa că am considerat că fiecare dintre noi merită să știe că, în prezența curajului și a asumării, totul este posibil.

R. Cum îți amintești perioada în care erai în Teleorman?

vlad2Vlad Uduleanu: Am absolvit liceul “Alexandru Ioan Cuza” din Alexandria în anul 2010, profilul ales fiind Științele Naturale, iar în momentul în care am terminat liceul, visul meu era să devin subofițer de poliție, urmând ca într-un final să fiu ofițer. M-am înscris la Facultatea de Drept, la ID, și la Școala de Suborfițeri din Câmpina. Din păcate pentru mine, la momentul acela, am picat proba fizică la admiterea de la Câmpina, așa că am stat un an acasă. Nu știu, a fost o perioadă de meditație personală pentru mine. La sfatul bunului prieten de familie, doctorul Daoud Mazen, am renunțat la ideea de a mai încerca să devin polițist și m-am înscris la Școala Postliceală “Carol Davila” din Alexandria, în încercarea de a mă specializa ca asistent medical generalist. În timpul școlii, am continuat și studiul Dreptului la ID și, pentru a putea câștiga un ban pentru a-mi susține studiile, m-am angajat ca agent de securitate… A fost o perioadă foarte grea pentru mine din punct de vedere fizic. Ziua mergeam la școală, seara învațam pentru examenele de la Drept, iar noaptea lucram. Bine, dormeam la muncă. De fapt, acolo mă odihneam… Am reușit atunci să fac față examenelor, practicii din spital, care presupunea ture de noapte, ture de weekend, ture de sărbători. Și făceam voluntariat, pentru că îmi plăcea din ce în ce mai mult domeniul. Așa că mă odihneam în timpul programului de la pază. Oamenii de acolo m-au înțeles de fiecare dată, pentru că ei știau că lupt pentru altceva și că îmi doresc altceva. Și le mulțumesc și acum pentru înțelegere.

R. Cum a fost voluntariatul în Spitalul Județean?

V.U. Au fost doi ani de practică la Spitalul Județean. Mi s-a părut, sincer îți spun, cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Am lucrat acolo cu medici minunați, precum doctorul Radu sau Daoud, acesta din urmă fiind pentru mine ca un al doilea tată. Am muncit mult în spital și ei m-au învățat foarte multe lucruri, pentru că am arătat dorința de a învăța. Acolo am întâlnit oameni pe care nu-i voi uita niciodată. Profesioniști adevărați și dedicați. Deși nu toți sunt așa… Din păcate, în momentul în care am terminat școala nu s-au găsit soluții pentru a primi un post pe nicio secție din Spitalul Județean, cu toate că am demonstrat în cei doi ani petrecuți acolo cât pot. Așa că am căutat cu un prieten pe internet și am găsit niște posturi de asistent medical generalist în spitalul “Dr. Victor Babeș” din București. Am obținut recomandările medicilor de aici, inclusiv pe a managerului, și am participat la concurs, reușind să obțin postul inițial pentru o perioadă determinată de o lună la secția de Terapie Intensivă. Ulterior, contractul s-a prelungit treptat și acum lucrez pe perioadă nedeterminată aici. Dacă s-ar schimba anumite prejudecăți, poate aș reveni în Teleorman. Dar nu acum și nu în aceste condiții. Dar admit că am iubit și iubesc această meserie datorită unor oameni de acolo, din Teleorman.

R. Cum e activitatea într-un spital de top?

V.U. Sunt în spitalul “Dr. Victor Babeș” de un an și șapte luni. Lucrez în singura secție de Terapie Intensivă de Boli Infecțioase din țară, unde există singura cameră hiperbară cu presiune negativă pentru izolarea febrelor hemoragice (Ebola). Am reușit să fiu alături și să lucrez cu probabil cel mai bun medic de terapie intensivă din țară, doctor Delia Stanciu. Există aici un colectiv frumos de asistente și medici, toți foarte uniți și determinați în definirea obiectivelor lor. Am reușit să învăț de la acest colectiv minunat partea de Terapie Intensivă, care e probabil cea mai grea din Medicină, alături de Medicina de Urgență și am ajuns să mă descurc aproape la fel de bine ca și colegii cu experiență.

R. Cum te uiți de acolo către Teleorman?

vlad1V.U. Județul Teleorman este un județ plin de resurse umane. Plin de oameni inteligenți și determinați, dar care nu sunt sprijiniți de sistem sub nicio formă. Din contra, tinerii sunt goniți de mentalități limitate, de oameni care se gândesc doar la binele propriu, nu și la interesul și prestigiul județului. În spitalul județean există medici foarte competenți, care nu au resurse tehnice și medicale pentru a rezolva niște cazuri perfect tratabile. Unii medici înceracă doar să expedieze pacienții la București, pentru a nu-și asuma responsabilitatea pentru un deznodământ nefericit. Pentru unii dintre pacienți e prea târziu… Iar alții, din exces de zel sau oboseală excesivă, spun pacienților și familiilor acestora prea devreme niște diagnostice grave și nedemonstrate. Se grăbesc… Cam așa văd eu Teleormanul de aici. Și mă bucur că am avut experiențele de acolo. Și pe cele bune, și pe cele proaste. Pentru că orice lovitură e un pas înainte. Au fost cu mine în generație destui tineri care n-au avut perspective în Teleorman și acum lucrează în spitale de top din țară. Asta trebuie să însemne ceva. Dar chiar dacă n-am primit o șansă în Teleorman, eu tot le mulțumesc, pentru că altfel nu ajungeam să-mi văd visul cu ochii…

Lasă un răspuns