Timotei Stuparu – povestea ursului păcălit de… vulpi

Carmen Dumitrescu

În mod cert, senatorul Timotei Stuparu nu poate fi comparat cu niciunul dintre parlamentarii actuali ai Teleormanului. Personajul politic despre care vorbim de această dată, are verb, are atitudine şi are suficientă înţelepciune ca să cadă în picioare în urma oricărei încleştări. Ce-i lipseşte, de fapt, unuia dintre puţinii pesedişti de bun simţ ai judeţului, e curajul de a se lupta cu un sistem pe care l-ar fi putut pune la punct, cu foarte puţin efort. Pentru că nici Marian Fişcuci, nici Adrian Gâdea, nici Valentin Boboc, nici Adrian Simionescu şi nici mulţi alţi pesedişti de marcă ai judeţului nu au o credinţă reală în valorile social-democrate şi nici o structură intelectuală de natură să le indice calea corectă, pe care principiile social-democrate o clamează în fiecare minut. Doar că aşa social-democrat adevărat cum este, dintr-un anumit punct, Stuparu s-a plictisit să mai lupte…. Aşa că s-a lăsat dus de val şi a început să creadă, şi el, că ordinele de partid nu se discută, ci se execută, oricât de multe şi de mari ar fi efectele asupra stimei de sine. Pentru că nu poate fi uşor pentru un social-democrat pur sânge să îndure ifosele celor care doar poartă masca roşie a social-democraţiei de dragul înavuţirii rapide şi a succesului social. Şi pentru că n-a crezut niciodată în ideea că poate  şi de unul singur, Stuparu s-a plafonat şi a ajuns să fie purtătorul de cuvânt al unui partid care îi respectă doar vechimea în politică şi capacitatea de a fi coerent în discurs. Pentru că – da, e trist! – la ora aceasta, în PSD Teleorman, singurul care poate vorbi fără discursul scris de vreun consilier amator e Stuparu. E greu de bănuit în ce măsură Stuparu mai crede în ceea ce spune, având în vedere că linia partizanilor puşi pe înavuţire şi glorie a fost deja trasată prin sute de dovezi numai în această campanie electorală, dar pornind de la premisa unei bune intenţii, e posibil ca doar entuziasmul de campanie să fie responsabil pentru avântul pe care senatorul şi l-a luat atunci când şi-a uitat propriile păreri şi le-a îmbrăţişat pe ale altora. Care n-au nimic în comun cu social-democraţia pe care unii o preţuiesc din punct de vedere doctrinar şi ideologic. Cu părere de rău, remarcăm faptul că în politica ultimelor săptămâni, Stuparu joacă în povestea ursului păcălit de vulpe, demonstrând că oricât de urs ai fi în sufletul tău, orice vulpe interesată te poate face să pierzi la nivel de imagine. Cel puţin… Şi cea mai tristă dintre concluzii e, totuşi alta: odată prinse în lupta pentru putere, vulpile nu ştiu decât să muşte sau să fugă, indiferent cât de încrezătoare ar fi în inteligenţa lor, demnă de a lăsa orice urs fără coadă. La fel de greu de acceptat poate fi, fără îndoială, că puterea ia, în egală măsură, minţile vulpilor şi urşilor, astfel că o mare parte dintre vulpi ajung să uite că a fost o vreme când erau urşi…