Ți-e frică, șefu’?

Carmen Dumitrescu
La asta nu te așteptai, nu? Ai fost, cel puțin câțiva ani din viața ta un Dumnezeu mai mic. Ți se plecau toate capetele, ți se salvau toate corăbiile, ți se spuneau toate minciunile și plecai de la birou zâmbind. Nu contează dacă ai fost ales sau numit, tu ai crezut mereu că singura putere în fața căreia trebuie să te pleci e disciplina de partid și interesele de culise în care te implicau cei care împărțeau cu tine aceeași culoare politică. Dar erai mândru. Chiar dacă, după ani de zile în care ai condus o instituție, nu lăsai nimic în urma ta, tu simțeai că nu trăiești degeaba. Și într-un mod pe care nu ți l-ai explicat niciodată pe deplin, ai început să crezi că meriți să fii acolo unde ești. Nu te-ai gândit niciodată pe câte conștiințe calci, pe câte speranțe ai pus piciorul, pe câte suferințe ți-ai clădit puterea. Dar ceva s-a întâmplat. Nu… Nu în Teleorman, că aici nu se întâmplă niciodată nimic. Ci în altă parte. La București. Într-un club. Acolo au ars într-o noapte sute de oameni și peste patruzeci de copii și-au încheiat socotelile cu viața. Ai crezut că nu contează pentru tine, politicianul din Teleorman, care ți-ai clădit puterea pe indiferență și apatie. Ai crezut că va fi suficient să-și dea Gabriel Oprea demisia pentru ca lumea să revină la normal. Numai că, vezi tu, după moartea a peste patruzeci de copii, lumea nu mai revine la normal. România tăcută, cea care nu ieșea să te voteze, cea care nu te înjura când îi foloseai resursele ca să-ți cumperi mașină de serviciu, pentru care tu nu contai nici cât negrul sub unghie, a primit o palmă. Și s-a trezit. A înțeles că tu ești în mod indirect un asasin. Că tu ai ucis peste patruzeci de copii și ai băgat în spitale încă vreo două sute. Și atunci România asta tăcută și-a luat pancartele, portavocile și sufletele la spinare și ți-a cerut să pleci. Da, ți-a cerut ție să pleci! Chiar dacă ești din Teleorman și n-ai tu treabă cu asasinatul Colectiv. Deși toți îți spun că ai… Și că partea ta de vină e atât de clar delimitată, încât nu te mai poate nimeni accepta în poziția pe care o ocupi. Credeai că teleormănenii vor rămâne apatici, sub greutatea ordinului de partid care îi va ține în case. Ai avut dreptate… dar numai parțial. Pentru că teleormănenii tineri și foarte tineri n-au vrut să te asculte. Și-au lăsat părinții acasă cu lașitatea lor în buzunar și au ieșit în stradă. Ți-au cerut decență și dreptate. Ți-au cerut cultură și responsabilitate. Da, ție ți-au cerut! Că lui Dumnezeu s-au săturat să-i ceară! Văzând cum cad capete, cum se iau decizii în funcție de strigătele mulțimilor frumoase, ai început să vezi totul mai clar. Poate ai și tu o parte din vină? Poate nu ți se cuvine chiar tot ce ai? Poate ar trebui să faci un pas în spate ca să poți vedea mai bine ansamblul? Cine știe? Important e că scânteia s-a aprins odată cu moartea unui tânăr polițist și vâlvătaia a ars peste patruzeci de copii. Ți-e frică, șefu’? N-ar trebui… Ar trebui să-ți fie rușine!