12, decembrie, 2018
Breaking News:

Scriitorul Iulian Chivu: ”Țara moare de tătari și noi bem cu lăutari!”

Monica Vasilescu

Iulian Chivu este unul dintre scriitorii reprezentativi ai județului Teleorman și nu numai. Are numeroase cercetări în filosofia spiritului tradițional, a publicat o serie de lucrări cu trimiteri la folcloristică și etnologie, amintind aici doar câteva titluri: Folclor din satele de pe Burdea, culegere (1994), Semioza și deictica semnului în credințele românești, studiu de semiotică folclorică (2006), Studii și articole de etnologie (2007), Homo moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc (2008), Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart (2010), Solemnitatea ignoranței – Eseurile de la Stuttgart II (2013).  Cunoscând opiniile ferme ale scriitorului, profesorului și jurnalistului Iulian Chivu, legate de educație, politică, presă și de rolul social esențial al tuturor acestora, l-am contactat pentru a răspunde câtorva întrebări de actualitate, care necesită analiza unui om mare dintr-un judeţ unde recunoașterea şi promovarea valorilor nu au avut parte de preocupări reale în timp.

Reporter: Domnule profesor Iulian Chivu, ați fost dascăl 45 de ani, scriitor, jurnalist… Cum percepe un intelectual precum sunteți dumneavoastră starea actuală a județului Teleorman și ce perspective considerați că are el?

Iulian Chivu: Ca unul care s-a născut aici și tot aici a trăit mare parte din viață, constat în consens cu unele teorii psihologice că Teleormanul își leagă fără îndoială destinul de Câmpia Dunării care îi determină unele dimensiuni ale vieții așa cum sunt ele vizibile aici în tradiții, în fondul cultural, în cugetare și în factualitate. Pentru cei mai mulți această legătură trece însă neobservată. Și tot câmpia a impus de timpuriu o anumită structură economică. Preponderent cu profil agrar, economia județului a cunoscut un puseu de împrospătare prin industrializare, fapt care a condus la unele mutații cuantificate sociologic inclusiv în structura demografică, în profesii, în opțiuni. Șocul restructurărilor aduse de economia de piață s-a resimțit mult mai adânc în județele de câmpie din cauze diferite, în principal însă din cauza lipsei de atractivitate pentru investitorii străini care, la rândul lor, au găsit aici un județ adjudecat, tranșat de câțiva „capitaliști” autohtoni vertiginoși și un „protecționism” cultivat în consecință. Apoi, se știe, lipsa locurilor de muncă și agricultura autarhică au determinat exodul forței de muncă, a urmat depopularea orașelor mai întâi, apoi a satelor. Cei rămași sunt în majoritate pensionari și asistați sociali; o populație economicește nostalgică, conservatoare, cu o cultură depășită de evenimente. Perspectivele Teleormanului sunt, deci, perspectivele subzistenței, ale acestei populații decrepite, lipsite de orizont, ușor de manipulat într-un anumit registru al simpatiilor politice, fiindcă despre cultură politică nu prea putem vorbi nici în cazul unor politicieni.

Reporter: Din câte știu, urmăriți politica. Cum vi se par patimile din prezent? Sunt sănătoase reacțiile dure ale unora sau e de preferat tăcerea și neimplicarea altora?

Iulian Chivu: Scena politică românească se află într-un haos păgubitor și sub grave amenințări. Dacă după 1990, odată cu prăbușirea comunismului, ca o alternativă la fondul stângist inoculat prin propagandă, forțele de dreapta se anunțau mai ales prin numele ale unor foști deținuți politici, ale unor lideri ai partidelor istorice, dacă monarhia era realmente nu numai o nostalgie ci și o potențialitate care ar fi catalizat evoluția evenimentelor și rătăcirile politice, s-au afirmat, mai întâi sub nume diferite, partidele de stânga și au tot fuzionat adulmecând structura electoratului. Acesta, cu precădere îmbătrânit, cu o cultură lipsită de perspicacitate, incapabilă să se apere, s-a lăsat intoxicat mai întâi cu spaime spoi cu simpatii politice și mai apoi cu trenante sentimente politice, acționând fără reflexivitate. Ceea ce se întâmplă acum, din păcate la 100 de ani de la Marea Unire, e de-a dreptul periculos. O competiție a vanităților,  puteri ale statului învrăjbite, pragmatism politic bestial și o populație abandonată în debusolare și în sărăcie. Neputând să acapareze și președinția, PSD, ajuns la guvernare, e într-un conflict deschis cu președintele caruia îi tot subtilizează din atribuții. Și sub privirile consternate al Europei, se contrapun lucidității, prin manipulare ordinară, forțele oarbe ale mediocrității, ca în conflictele dintre clanurile de interlopi. Și eu contez în soluție și dumneata din moment ce problema, în virtutea unei legături subtile, stârnește un răspuns chiar în rândul diasporei. În 10 august se anunță la București un miting de proporții care nu va rămâne fără urmări – oamenii ăia nu vin acasă numai așa să facă o plimbare în Piața Victoriei. Așadar, nu mai e loc de tăcere, fiindcă  suntem pe marginea prăpastiei.

Reporter: Merităm etichetele și glumele de rigoare?

Iulian Chivu: În ce ne privește, dacă acestea vin din partea conaționalilor noștri, vin în virtutea unei păgubitoare atitudini; a face haz de necaz. Dacă vin din partea altora, ar fi de luat în seamă. Rușii, ungurii, sârbii – de pildă – nu fac haz de necaz, ci își soluționează problemele cu seriozitate, fără ezitări. Nouă ne arde de glumă: Țara moare de tătari și noi bem cu lăutari!

Reporter: Dimensiunea ignoranței este colosală la nivelul județului și, de ce nu, al țării. Mai credeți în schimbarea lucrurilor în bine? Ori vă puteți imagina o Românie în care să nu mai avem denunțuri la adresa societății?

Iulian Chivu: Eu cred că românii sunt somați de actualitate să se trezească. Din păcate, cum observau Drăghicescu, Cioran, Vulcănescu și chiar domnitorul filosof  Dimitrie Cantemir, ei mai mult se rostogolesc prin istorie decât pășesc demn; au fost bravi în războaie, însă au ars gazul în pace – ca să-l parafrazez pe regretatul V. Andru. Cât privește ignoranța, atâta timp cât nu iese la vot nu ne periclitează pe toți. Pe noi însă nu ignoranța latentă ne afectează – proști au și francezii, și englezii, și nemții – ci îngăduința cu care o lăsăm să se manifeste, să facă istorie, să se joace inconștient până și cu destinele propriilor copii; un mic și o bere sunt o necesitate particulară, istoria e o promisiune națională. Cred că, dacă ar fi și curaj și interes, aici ar trebui să se umble. Prostia, la noi este încă destul de profitabilă.

Reporter: Dumneavoastră aveți un raft de cărți care vă poartă semnătura. Se regăsesc acestea în ”librăriile” din Teleorman?

Iulian Chivu: Cu excepția unei singure cărți („Reporter în stepa tranziției”), toate  cărțile mele s-au vândut și încă se mai vând prin librării. Dar cartea e deja o problemă națională; contrar agresivității culturii media/internet, la noi se tipărește mult (destule cărți proaste) și se citește puțin. Un exemplu: orice veleitar cu un sponsor  scoate o revistă literară și orice grafoman tipărește o carte fiindcă plătește, iar editurile au același raționament economic ca și o gogoșerie. Ți-au tipărit cartea, ți-o trimit prin poștă și o distribui pe la prieteni și pe la cronicari de duzină în speranța că o vor semnala pe undeva. Și uite așa, cu câteva cronici bați apoi la poarta Uniunii Scriitorilor. Librăriile nu mai sunt o afacere nici măcar în marile orașe unde sunt universități și mai mulți intelectuali. În Teleorman nu știu dacă mai avem librării; cartea se mai vinde pe ici pe colo printre ziare și integrame, la chioșcurile de la piață, sau de pe vreun galantar din supermarket, precum odinioară în magazinele sătești, alături de coloniale și de caiele pentru potcovit caii.

Reporter: Cum percepeți viața culturală a județului?

Iulian Chivu: Sunt două aspecte tranșante aici: furnizorul de acte culturale, pe de o parte, și „consumatorul” de cultură, pe de alta. Furnizorul de acte culturale, autorul sau/și instituția culturală interesată prin statut, în Teleorman, ca în mai toate județele, vin cu lucruri interesante, ambițioase chiar, fiindcă aici sunt destui oameni cu chemare, talentați, serioși. Din păcate, adresabilitatea actului de cultură e determinată de interesele culturale ale populației și despre asta discutam ceva mai înainte.

Reporter: Are Teleormanul scriitori tineri valoroși?

Iulian Chivu: Problema cu valoarea e cât se poate de sensibilă și ar comporta o discuție lungă și mai greu de suportat într-un ziar. Da, sunt  destui tineri în Teleorman cu interes pentru literatură, mai ales pentru poezie; proza presupune, în planul experienței, ceva mai mult aș zice eu. Ei nu se mai pot plânge azi că nu au unde să se manifeste, unde să-și publice creațiile, că sunt cenzurați precum cei din generația mea. În urmă cu 50 de ani nu puteai să publici o poezie nici în Teleormanul până nu era acceptată de tov. Mardale, darmite într-o revistă literară. Ce este mai trist, dar asta nu e o regulă, nici cei care scriu nu prea mai citesc. Și se vede.

Reporter: Sunteți o persoană activă în mass-media și fost jurnalist. Cum arată, în opinia dumneavoastră, presa românească? Mai există jurnaliști verticali și obiectivi în abordarea subiectelor?

Iulian Chivu: Activitatea mea jurnalistică a început târziu pentru că nu am putut, din rațiuni de „dosar” (origine nesănătoasă), să fac studii de specialitate la Stefan Gheorghiu. După 1990, am făcut studii postuniversitare la Facultatea de Jurnalism și Șiințele Comunicării din Universitatea București și am lucrat 12 ani la Romania liberă, apoi am fost redactor-șef la ziarul Contrasens din Roșiori, am fost mai mulți ani în redacția Ziarului Națiunea. Eu nu am scris niciodată la comandă. Am scris așa cum mi-au dictat conștiința și profesia. Acum, când nu mai scriu, dar citesc totuși, vâzând  peisajul jurnalistic românesc fac o remarcă: în urmă cu 20 de ani jurnalistul venea în urma evenimentului, acum a ajuns să-l anticipeze, să-l provoace chiar. De aici și derapajul în subiectivism, și lipsa de verticalitate. Ca telespectator avizat, zic eu, văd jurnaliști (făcuți în redacție, nu școliți) care se încrâncenează contra oricărei logici să demonstreze că găina împunge, iar alții nu au destulă inteligență cât să-și ascundă împătimirea, adversiunea, obediența. Mă încăpățânez să cred că ăsta nu mai e jurnalism, nu mai e profesionism.

Reporter: În privința educației, cum vi se pare că a evoluat sistemul de învăţământ după anul 1989?

Iulian Chivu: Am lucrat în școala românească și înainte de 1989 și după. Așa că am toate datele ca să fac comparație. Am lucrat în școala îndoctrinării comuniste (educația ateist-științifică, educația comunistă, educația pentru muncă, educația politehnică), dar și în școala centrată pe elev și pe opțiunile acestuia, pe drepturile și libertățile lui și din ce în ce mai puțin pe exigențe. Nu mă pronunț dacă e bine sau e rău, dar cred că aș fi păstrat interesul pentru volumul de cunoștințe, i-aș fi adăugat dezvoltarea vocațională și aș fi insistat mai mult pe formarea pasiunii pentru citit. Azi vorbim despre analfabetismul funcțional produs, paradoxal, chiar în școală. Apoi structura curriculară, încărcătura uneori nejustificată a programelor, manualele comportă ajustări din mers, nu derapaje, iar birocratismul sugrumă însăși menirea școlii, a cadrului didactic. Prea multe hârtii. Eu am avut vreo 10 ani, imediat după 1990, când am făcut cu adevărat școală. După aceea s-a instalat birocratismul care consumă timpul cadrului didactic în detrimentul actului educativ efectiv.

Reporter: 45 de ani ați predat limba română. Vă înfurie faptul că unii politicieni ignoră vorbirea corectă a limbii țării în care s-au născut? 

Iulian Chivu: Desigur! Din moment ce am făcut un cult pentru limba română mă deranjează orice nesocotire a normei, orice abuzare, excesul de concesii (graiul licențios). Or, dacă ne referim la limba vorbită de unii politicieni, aceasta este mai întâi o lipsă de exigență față de sine dacă nu chiar un semidoctism neaoș, vizibil și în stângăciile sintactice, ca să nu merg mai departe și să fac legătura cu însăși gândirea pe care o exprimă, pentru că limba nu e ceva exterior spiritului.

Reporter: Se poate compara modul actual al vorbirii precare a limbii române cu vreun altul din trecut? 

Iulian Chivu: Limba este un fenomen viu. Wilhelm von Humboldt, de pildă, spunea despre limba shawi din Peru că și-a păstrat identitatea idiomatică oricât de multe lexeme străine au pătruns în vorbirea băștinașilor. La noi, odată cu calculatorul, au pătruns o serie de termeni din informatică  în limba engleză, în paralel cu extinderea acestei limbi în relațiile internaționale, în conversațiile românilor care călătoresc. Cu acest prilej, la tineri, se observă, ca o consecință a însușirii corecte a foneticii saxone, o extindere a acesteia și asupra pronunției vocalelor noastre, tot așa cum la ungurii din Ardeal se păstrează o pronunție a diferită a consoanelor. Școala îl pune pe elev în contact cu norma, cu regulile limbii literare, dar anturajul impune mai mereu altceva. Respectul de sine include în chipul moral al omului nu doar comportamentul, ci și limba pe care o comunică. Limba română are istoria ei, evoluția ei idiomatică, și cred că totdeauna au fost stricători de limbă și în aristocrația franțuzită a secolului al XIX-lea, precum și în comunitățile rurale de atunci, dar și în mediile suburbane de azi, și la ariviștii contemporani. De aceea mă gândesc ca și Platon că zeii ar fi făcut bine dacă ne-ar fi lăsat o limbă comună, strădaniile ulterioare ale oamnilor în acest sens (vezi limba ido) au rămas cel mult artificiale.

Reporter: Credeți în ”Homo moralis” în politică?

Iulian Chivu: Mă faceti să râd! Vedeți scena politică românească și aveți răspunsul. Păi tot Platon, de care tocmai am vorbit, spunea: „Una din pedepsele pentru refuzul de a participa  la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi.” Suntem exact în situația asta. Lehamitea electoratului ne-a adus în situația asta. Avem acum ceea ce merităm. Și apoi, precum strămoșii nostri de la Roma, enunțăm principii fundamentale pe care apoi le încălcăm cu râvnă. Rostim în public Fiat Justitia, pereat mundus (Să fie dreptate, chiar dacă piere lumea), dar credem fără scrupule Consuetudo per lege servatur (Obiceiul servește ca lege). Și dacă tot l-am citat aici pe Platon, iată  că tot cu el vă răspund aforistic întrebării: „Oamenii buni nu au nevoie de legi pentru a acționa responsabil, iar oamenii răi vor găsi totdeauna o modalitate de a le ocoli.” Până una alta, avem noroc cu Uniunea Europeană că ne mai trage de mânecă din când în când. Altfel, ne-am putea autoflagela cu propria concesivitate, precum pruncul cu ombilicul la naștere.

Lasă un răspuns