29, iunie, 2017
Breaking News:

Sclavii plantației teleormăneane au fost cândva eroi – Cum s-au transformat eroii în lași și eroinele în dive?

13254029_1125971287424074_2880897719165652976_n Carmen Dumitrescu

Vorbind despre colectivizare, putem avea senzația că ne focusăm pe evenimente istorice îndepărtate și irepetabile. Doar că… dacă stăm și analizăm esența colectivizării și felul în care trăim noi astăzi, ca sclavi ai plantației teleormănene, constatăm că și acum plătim cote. Nu statului neapărat, ci politicienilor și patronilor care ne cer pielea de pe noi pentru un loc de muncă prost plătit și definit de umilințe dintre cele mai diversificate. Culmea! În perioada comunistă, țăranii noștri teleormăneni s-au mai răsculat, asumându-și bătaia, durerea, detenția și chiar moartea. Astăzi, în plină democrație, trăim practic aceleași umilințe, acceptându-le fără prea multe rezerve, doar pentru că încă nimeni n-a reinventat detenția. Sau pentru că mijloacele de oprimare sunt ceva mai evoluate, astfel încât aripile ne sunt anesteziate și nu mai e cazul să ne construiască nimeni vreo colivie specială. Totuși, dacă nu știm să ne reinventăm aripile, putem eventual să nu uităm niciodată că sclavii plantației teleormănene au strămoși cu vocația eroismului. Că în Teleorman s-a murit pentru ideea de libertate. Oricât de suprarealist ar suna asta în urechile multora dintre noi…

A contat mult că țăranii noștri și-au iubit pământul

13239870_1125971270757409_2922940537161438859_nIubirea nu e o valoare aplicabilă exclusiv în relațiile interumane, ci și în relația dintre om și natură. Iar sentimentul de proprietate nu valorează nimic fără iubire. Astfel că iubirea de pământ a fost cea care a generat revolta eroilor noștri teleormăneni din perioada cea mai grea a comunismului. Dacă teleormănenii nu și-ar fi iubit pământul, probabil că acum n-am mai putea vorbi despre eroii unui trecut trist, dar de care ne putem mândri în orice secundă. Potrivit doctorului în istorie, angajat al Muzeului Județean Teleorman, Steluța Pătrașcu, perioada 1949 – 1962 a fost una dificilă pentru țăranii Teleormanului, posesori de pământ. Fiind un județ eminamente agricol, Teleormanul a simțit colectivizarea la o intensitate deosebită, iar țăranii noștri au fost poate mai bulversați de transformările ideologice ale vremii decât oricare alții din țară. Și, în ciuda sistemului opresiv, ei nu au acceptat condițiile impuse de regim, revoltându-se, în ciuda riscului de a fi ridicați peste noapte și făcuți să dispară ca și cum nu s-ar fi născut niciodată. Acest lucru ne-a fost confirmat de istoricul Steluța Pătrașcu: “Noi am considerat că în Teleorman a fost o rezistență sau o acceptare forțată, care tot rezistență se numește. Acești țărani au rezistat în timp… Dacă avem în vedere colectivizarea după modelul stalinist, acolo povestea s-a încheiat în trei ani de zile. Colectivizarea la noi a durat mai bine de 12 ani… A contat foarte mult faptul că țăranii și-au iubit pământul, pentru pământ ei au plecat la război, mergeau nu numai din dragoste de patrie, ci pentru faptul că după război primeau pământ. Au primit pământ cinci hectare după război. Patru ani după aceea, statul a venit cu propunerea, au spus ei tentantă, de a trece la colectiv. Li se promiteau foarte multe lucruri. De fapt, regimul comunist a fost un regim al minciunii. Și aceasta tot minciună s-a numit, chemându-i la colectiv, momindu-i că vor primi tot ce aveau nevoie în gospodărie. Nu s-a întâmplat așa, din contră. Pentru a-i aduce la colectiv, li s-a impus cote obligatorii din tot ce făceau în gospodărie. Omul trebuia să crească un porc și să dea jumătate din el statului. Din absolut tot ce produceau erau obligați să dea cota stabilită statului. „Talpa țării”, țăranii, erau importanți numai în măsura în care suportau material efortul țării. Această rezistență a țăranilor s-a văzut în acele cântece, în acele manifeste din sate. Din păcate, cercetătorii au descoperit foarte puține documente, pentru că ele au fost bine periate de regim. Oamenii își mai aduc aminte de vremea copilăriei, când mergeau la școală și spuneau: „Stalin și poporul rus, cote mari să dăm ne-a pus”. Dar și pentru acea vorbă părinții puteau fi ridicați noaptea și dispăreau cu desăvârșire.”

Când era noaptea cea mai frumoasă, de Înviere, eu eram răstignit pe masă

13221008_1125971344090735_3186054217970258119_nNu există cifră estimativă a teleormănenilor care au murit în detenție. Și nici a celor care au trecut prin această cumplită experiență. Potrivit Arhivelor Securității, la Colonia-penitenciar Salcia, de pildă, fusese instituit un regim de teroare, metodele de tortură folosite fiind: bătăile cu pumnii, cazmaua, lopata, cureaua de la ventilatorul tractoarelor, electrocutarea deținuților, interzicerea tratamentului medical deținuților bolnavi, introducerea în carcere descoperite pe timp de iarnă a deținuților dezbrăcați, alergarea lor călare și călcarea în copitele cailor, scoaterea la lucru dezbrăcați în plină iarnă, tăvălirea lor în pielea goală prin mărăcini, îngroparea deținuților vii în pământ, omorârea prin împușcare sau profanarea cadavrelor lor. Majoritatea deținuților erau ținuți acolo cu justificări de tipul furtului unui lemn sau a unei găini. Despre arestul din sediul Securității din București, Ion Văcaru, un țăran sărac din Teleorman, arestat pentru implicarea în revolta de la Dobrotești din martie 1961, spunea: „Când era noaptea cea mai frumoasă, de Înviere, eu eram răstignit pe masă, mă țineau cinci inși și unul mă bătea cu gârliciul și reteveiul. Pe urmă, am stat 24 de ore în celulă, ca într-un tron, pe perete și cu mâinile în jos. Nu puteam să mă mișc.” Despre condițiile de detenție din arestul Securității Giurgiu, avem mărturia unui alt țăran teleormănean, Ion Păun Petrescu, considerat fruntaș al revoltei de la Ciuperceni, din iulie 1950: Pentru că refuzam să semnez declarația, îmi strângeau degetele de la mâini cu ușa, îmi dădeau bătaie la tălpi, mă spâzurau cu mâinile la spate de un cârlig. M-au legat cu mâinile la spate cu o frânghie, mi-au tras scaunul și am rămas agățat de mâini, atârnând în gol. Așa mă țineau până vedeau că nu pot să mai vorbesc.” Potrivit istoricului Steluța Pătrașcu, țăranii noștri au rezistat eroic în detenție, mai bine decât intectualii: Foarte mulți dintre ei au murit în detenție. Dar și când s-au întors, spre exemplu, preotul de la Dobrotești, Teodor Istrate, de la biserica căruia s-au tras clopotele pentru răscoală (el nu a fost la răscoală, dar pentru simplul fapt că s-au tras clopotele de la biserica lui l-au trimis în detenție) s-a întors cu o boală de stomac, din cauza căreia a murit… Ion Văcaru s-a întors din Periprava cu o parodontoză care a determinat căderea tuturor dinților lui… deci au fost repercusiuni grave și după eliberarea lor. Condițiile de detenție au fost foarte grele, dar țăranii au găsit resurse să reziste acolo.

De la eroinele trecutului la divele prezentului

Se pare că în fruntea revoltelor din satele teleormănene s-au aflat mereu două categorii de persoane: tinerii și… femeile. Steluța Pătrașcu admite că acesta este poate unul dintre cele mai interesante aspecte din povestea colectivizării în Teleorman: că femeile noastre aveau foarte mult curaj la vremea aceea și o foarte mare capacitate de a-și asuma repercusiunile revoltei lor: Participanții la revolte au fost tinerii și femeile. Și exista un tipic al revoltelor în lumea satului. Întotdeauna se trăgeau clopotele. Nu se trăgeau a înmormântare. Se trăgeau în continuu, semn că se întâmpla ceva în sat… Și satul se aduna. Mai ales tinerii și femeile. Așa că femeile au luat și ele calea detenției. Cele care s-au revoltat au fost ridicate și duse în Arad, într-o fostă închisoare. Acolo erau duse atât deținutele politic, cât și cele deținute administrativ. Și-mi povestea una dintre femeile de la Dobrotești că atunci când a ajuns acolo găsise deținute care zăceau în închisoare de 12, 13 ani. Unele dintre ele înnebuniseră. Strigau pe coridoare: „Alo, America!” tot așteptând să vină americanii să le salveze. Târziu și-au dat seama că americanii ne-au lăsat cu totul pe mâna rușilor. În anul 1964 toți deținuții au fost eliberați, considerând foarte corect că din închisoarea mică porniseră spre mare închisoare care era atunci România. Regimul luase atât de bine în stăpânire România, încât nu-i mai era teamă de nicio opoziție. Și nici n-a mai fost vreo opoziție…

Nu știm cum eroinele de atunci au lăsat în urma lor structuri de dive fără consistență și fără curaj. Nu știm cum divelor de acum nu le este rușine să se vândă pentru un loc de muncă la partid, când străbunele lor au ieșit la luptă pentru a-și apăra drepturile, familia și pământul. Dar, pe de altă parte, nu trebuie să fim noi cei care știm răspunsurile la toate aceste întrebări. Adevărul este o luptă a fiecăruia cu sine. Dar dacă, privind în urmă, la tăranii eroi din care ne tragem, nu ne simțim cel puțin rușinați de lașitatea noastră de acum, putem vota mai departe partidul iubit. Chiar și cu riscul ca istoria să se repete…

Lasă un răspuns