29, iunie, 2017
Breaking News:

Ruinele conacului groazei de pe Ruscă îşi şoptesc încă povestea alexăndrenilor pasionaţi de mituri urbane

reportaj 24Carmen Dumitrescu

La marginea Alexandriei, dincolo de calea ferată, se văd încă de departe nişte ruine pe un deal. Trecătorii evită să străbată zona pe timp de noapte, pentru că au auzit şi ei poveşti despre un loc blestemat, în care Răul şi-a pus amprenta, prin oameni, asupra unei clădiri vechi. Autorităţile au dărâmat vechea cramă, rămasă fără proprietar, iar în urma acţiunii lor au rămas nişte ruine cu aspect macabru, care inspiră încă teamă celor care cred că miturile urbane, la fel ca şi monumentele istorice, sunt o sursă de atracţie locală. Mai mult, sunt destui tineri în Alexandria care îşi amintesc că pe Ruscă, la conac, se întâlneau, cu ani în urmă, tineri teribilişti, pasionaţi de simbolistica Răului, care au desenat pe pereţii vechii crame boiereşti însemne satanice, pentru a genera teamă celor care tranzitau zona.

O istorie ştearsă cu buretele

Au fost vremuri în care viile Alexandriei atrăgeau atenţia chiar şi vizitatorilor de marcă ai acestei regiuni. Astfel, în anul 1875, Domnitorul Carol I, aflat într-o excursie pe Dunăre, însoţit de Ion Brătianu şi Dr. C. Davilla, a ajuns şi în vizită la Alexandria şi singurul lucru pe care l-a remarcat cu privire la oraş au fost viile lui. Martorii la eveniment spun că domnitorul ar fi exclamat, în prezenţa primarului Pandele Zaharescu: “La dumneavoastră aici sunt multe şi frumoase vii! Cred că exportaţi mult vin!”. Domnitorul a fost, însă, temperat de un consilier care i-a spus că, de fapt, vinul nu e suficient şi că se apelează de multe ori la importuri. Totuşi, viile Alexandriei, chiar dacă nu erau foarte productive, reuşiseră să consolideze o întreagă comunitate de cârciumari. Astfel, pentru că în fiecare vineri era zi de târg la Alexandria, cei 61 de cârciumari ai vremii îşi aşteptau clienţii în micile lor localuri, cu vinuri bune, antricoate la grătar sau mititei. În acest context, cramele constituiau un punct de interes local. Despre clădirea care trona pe dealul Rusca se cunosc puţine detalii istorice. Dar cei mai în vârstă spun că proprietatea clădirii a fost deţinută de un boier, pe nume Bărboiu, care şi-a construit o cramă. Şi ca orice construcţie boierească, clădirea era prevăzută cu un demisol, unde se aflau una sau mai multe camere. Pe dealul respectiv, în apropierea cramei, se întindeau şi suprafeţe vaste de viţă de vie, astfel că acolo aveau loc petreceri ale proprietarilor de viţă de vie din zonă, după ce se făcea vinul. Despre urmaşii boierului Bărboiu nu se mai ştie nimic. Sunt, totuşi, voci care susţin că un nepot de-al său locuieşte încă în Alexandria, însă n-a fost interesat de soarta vechii crame, care a generat atâtea mituri locale. În anul 1999, un student de la Facultatea de Regie Film a realizat un scurt metraj despre conacul groazei de pe Ruscă, acesta fiind cam ultimul demers de a mai învia fantomele unei familii despre care istoria n-a consemnat aproape nimic.

Când Diavolul devine ridicol

reportaj224Timpul a trecut şi, poate, pe fondul localizării clădirii într-o zonă mărginaşă a oraşului, miturile au început să apară. Alimentate de faptul că, în unele nopţi, într-o cameră de la demisolul clădirii cu pricina se adunau mai mulţi tineri terbilişti, care consumau băuturi alcoolice şi fumau, bucurându-se de o ambianţă stranie. Mai mult, pentru a-şi însemna locul, unii dintre petrecăreţii de la Conac au desenat pe pereţii camerei respective simboluri ale Răului şi mesaje prin care Satana era slăvit şi adorat. Dar teribilismul a fost interpretat şi poveştile macabre au început să bântuie Alexandria. Astfel, de la nişte petreceri private ale unor tineri pasionaţi de simbolistica Răului s-a ajuns la poveşti cu totul şi cu totul ridicole, potrivit cărora Conacul era, de fapt, locul în care Diavolul revenea printre pământeni, invocat de sataniştii oraşului, care sacrificau în onoarea celui mai rău dintre spirite animale nevinovate şi ardeau cruci. Evident, potrivit unora dintre tinerii care frecventau acele locuri, aceste poveşti sunt invenţii pure, care au prins totuşi, aşa cum prind toate poveştile despre case bântuite.

Cristina M. obişnuia, pe vremea când era încă la liceu, să frecventeze Conacul de pe Rusca, în serile în care se adunau acolo tineri petrecăreţi, dornici să-şi marcheze teritoriul prin poveşti macabre, care ţineau departe curioşii: “Nu se întâmpla nimic special acolo. Absolut nimic. Era o cameră la subsol, ai cărei pereţi erau desenaţi cu tot felul de însemne satanice. Dar ele derivau dintr-un teribilism. De principiu, era locul celor care preferau să nu bea în oraş, în văzut tuturor, ci să se simtă bine cu prietenii într-un loc mai discret. Atât! Se mai spunea atunci că, de fapt, sub conac se afla un întreg labirint. Şi foarte multe camere. Eu am văzut una singură şi nu am văzut niciodată nici satanişti acolo, nici animale moarte sau sacrificate… ” Spusele Cristinei sunt confirmate şi de cei de la poliţia locală, care declară că acolo, în toţi anii în care ruina mai era în picioare, nu s-au semnalat activităţi infracţionale. Dar întâlnirile tinerilor care voiau să se simtă bine în altă parte decât în văzul întregii lumi sunt confirmate de toată lumea, inclusiv de primarul Victor Drăguşin, care a menţionat că acesta a fost şi motivul care a stat în spatele demolării vechii crame: “Clădirea nu avea proprietar şi devenise un loc insalubru. De aceea, pentru că acolo se întâlneau tineri şi pentru că nici rezistenţa clădirii punea în pericol chiar integritatea fizică a tinerilor respectivi, am decis s-o demolăm.”

Mitul urban al labirintului

reportaj222 reportaj223Oamenii au nevoie de lucruri în care să creadă… Şi pentru că sunt tot mai puţine realităţi demne de atenţie în jur, miturile urbane pot deveni nu doar o preocupare de moment, ci şi o manieră de defulare a frustrărilor comunităţii. Ca atare, despre vechea cramă de pe Rusca a circulat, în principal, o singură speculaţie cu valoare simbolică: la subsolul acesteia se presupunea existenţa unui număr mare de camere, care alcătuiau un labirint, din care curioşii n-ar mai fi reuşit să se elibereze. De aceea, toţi vizitatorii nocturni ai locului nu se aventurau să viziteze decât camera cea mai accesibilă, restrul labirintului rămânând doar o poveste pentru cei aflaţi în căutare de senzaţional. În fapt, poveştile macabre despre crama de pe Ruscă, zisă “conac”, sunt cea mai clară dovadă a faptului că alexăndrenilor le place nu doar să facă din ţânţar armăsar, ba chiar au nevoie de asta. Şi atitudinea e perfect normală, în contextul în care lipsa pâinii poate fi adeseori compensată cu mituri. Iar atunci când realitatea nu e favorabilă mitului, n-ai altceva de făcut decât să îl scoţi din piatră seacă… sau dintr-o cramă în ruine…

Lasă un răspuns