16, ianuarie, 2018
Breaking News:

„Purgatoriul nebunilor”, o scriere curajoasă care își strigă morala: „E o fericire să-ți plătești păcatele!”

Ela Nicolau

Carmen Dumitrescu nu se dezice şi, pentru cine o cunoaşte, nici nu era de aşteptat. Mânată de neastâmpărul ei creator, iată că ne-a pus în braţe şi pe cel de-al patrulea copil al ei, aşa cum îi place să spună. De data asta însă, veţi constata că ne-a oferit un copil al vremurilor tulburi în care orbecăim neputincioşi şi în care asistăm neajutoraţi la izbânda celor aflaţi, din neştiinţă sau cu bună ştiinţă în slujba răului care încearcă să pună binele sub stăpânire. De astă dată vom cunoaşte copilul unor adevăruri grele şi triste, care nu întâmplător a căpătat fiinţă prin condeiul ascuţit al celei care i-a dat viaţă. „Purgatoriul nebunilor” este un copil bun care a luat fiinţă din rău şi care sugerează nevoia de întoarcere la rădăcini ca pentru a regăsi stabilitatea şi propia-ţi valoare umană. Numele pe care îl poartă este inspirat şi sugestiv. Prin el de fapt acest copil curajos îşi strigă morala: “ E o fericire să-ţi plăteşti păcatele...”

Purgatoriul nebunilor ne sugerează faptul că diavolul nu se arată niciodată, însă prezenţa lui întunecată şi perversă îşi caută adesea locaş în mintea omenească. Diavolul nu caută prietenie, nu face alianţă, nu-i place gluma şi n-are chef de joacă. Diavolul te ademeneşte apoi te stăpâneşte. Te joacă cum pofteşte. Omul este făcut din contradicţii şi viaţa din contraste. Viaţa-i făcută anume parcă să ne ispitească; să ne arate calea, sau să ne rătăcească; să ne înalţe, sau chiar că ne îngroape; să ne întunece, să ne îndrepte spre pierzanie, să ne lumineze sau poate chiar să ne desăvârşească. O şansă spre lumină sau întunecimi. Viaţa şi-o poartă fiecare ca într-un labirint de întuneric, de umbre, de lumini, cu praguri spre abis şi punţi spre înălţimi… Ca într-o înfruntare dintre păcate şi virtuţi, omenirea a socotit mai nimerit să se împartă între contraste. Să-şi ducă viaţa între diavol şi divinitate. Răul şi binele se află laolaltă. Trăim şi întuneric şi lumină, ceea ce face ca viaţa să ne fie deopotrivă: un dar şi o pedeapsă; blestem şi binecuvântare; plăcere şi durere; povară şi răsfăţ…

Printr-un lirism lucid, scriitoarea Carmen Dumitrescu,  face o incursiune succintă în cruda realitate a unei lumi care se prefigurează bolnavă; o lume mistuită de ură, duşmănie şi nesaţ… Oricine îşi poate da seama că această scriere este inspirată dintr-o realitatea evidentă, care bate la ochi şi uimeşte prin impertinenţa măştilor care emană duhoarea insuportabilă a degradării în care unii aleg să se complacă. Nu-i nevoie decât să să priveşti în jur. Cine are ochi, să vadă. Cine are urechi, să audă. Şi cine are minte, să înţeleagă…

Această creaţie pură şi atractivă a căpătat formă pe măsura necesităţii spiritului ei de a se opune realităţii crude care ne înconjoară şi este o atingere dureroasă a unor întâmplări din viaţa socială, o ironie de adevărată cunoscătoare, pe câtă vreme ştie foarte bine să vadă, să tragă cu urechea, să simtă dincolo de simţirea obişnuită şi să dezvăluie dedesubturile acestei lumi alterate, aflate sub stăpânirea răului. Pe lângă abilitatea extraordinară de a rândui cuvintele în chip de artă, francheţea, curajul, dar şi o nelinişte creativă demnă de admiraţie, îi întregesc profilul scriitoricesc prin care îşi merită atenţie şi respect.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns