24, septembrie, 2018
Breaking News:

Purgatoriul Nebunilor nu e decât o extraordinară frescă a unei societăți aflate la un pas de naufragiu..

Ioan Smedescu

Se zice că Purgatoriul n-ar exista… cel puțin din punctul de vedere al ortodoxismului, unde întâlnim Raiul și Iadul… cale directă, bifurcație stânga – dreapta, răi sau buni, sfinți sau păcătoși! Scurt, și ședere plăcută!

În schimb, în credința romano-catolică, nici Raiul și nici Iadul, nu te primesc oricum și imediat. Trebuie să faci penitență și pentru asta, există Purgatoriu! Adică, o stare sau un stadiu de purificare, în care sufletele celor morți își ispășesc din păcatele ușoare neiertate încă, sau îndură o pedeapsă temporară pentru păcatele iertate deja, după moartea fizică, dar înaintea trecerii definitive la viața de apoi, Rai sau Iad! Dacă vreți, o grijă suplimentară, și ”o ajustare” pentru triere!

De ce această scurtă introducere? Păi tocmai pentru a-mi întări ideea, înainte de a lămuri cine sunt nebunii, ce păcate au, ca, după ieșirea din Purgatoriu să ia direcția Raiului!

Unii, se pare că da! De exemplu, Licuța-Alexandra, la ieșirea din Purgatoriu, se va îndrepta precis, spre Rai, pentru că, și-a îndreptat, prin recunoaștere și întoarcerea la mătura domniei sale,-”mai având de măturat undeva”, păcatul de a fi visat pantofi Manolo, și, un soț puternic, pe care ea, umila femeie de serviciu, să-l sprijine și să-l ajute să ajungă, cu puțin noroc, fie și Președinte! Pentru că, nu-i așa, în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie și mai puternică! Și ea era o femeie puternică și hotărâtă, în stare de orice sacrificii pentru nobilul ei scop și năpăstuitul ei soț care, nu vă mirați, aspira- și el- până la postul de instalator sanitar la spital!

Dar, sărmana femeie, cu cine, cu amărâtul de Ion, Nelu al ei, șomer, îmbuibat cu icre cumpărate din prăpăditul ei salariu minim pe economie, de femeie care mătură birourile și holurile unei primării dintr-un obscur orășel cu străzi paralele și perpendiculare, unde fiecare poartă mască și unde ”măștile sunt scumpe-vin ambalate în folie strălucitoare, cu imprimeuri înflorate”, adunând în sine toate refulările și neîmplinirile unor detașamente întregi de ”răsfățate” ale sorții-citește sus-pușii bărbați cu puteri politice și supuși acasă, de neveste…Soțul ei, căruia, din acelaș salariu, numai ea șiind cum și-l drămuise, funcție de necesitățile și prioritățile familiei, i-a plătit și studiile superioare la o facultate, ca vezi, doamne, mâine-poimâine, când va veni ziua, la o adică, să nu fie respins din cauză de studii …Felul în care este creionat bietul Nelu, m-a făcut, în timpul lecturii, să vărs o lacrimă întru sprijinul și ajutorarea nefericitei femei și să-i strig-pleacă, măi femeie!părăsește-l, nu-i de nasul dorințelor tale!

Dar oare, era vinovată femeia că visa la ”a-și depăși condiția”, pentru binele ei și al familiei sale, a-și asigura un trai mai bun și lipsit de grijile zilelor următoare, mai ales, când vedea ce e în jurul ei?  Femeia visa cu demnitate, dar, și la Demnitate ?

Cu o inteligență nativă, educată la școala vieții, în mod cert,  Licuța nu-l citise pe Machiavelli, dar nativ, ghicise că ”scopul scuză mijloacele”, și de aici încolo, adică, de la conoașterea personajului cel mare, Baronul, drumul ei a fost trasat, trasat de el și urmat de ea, într-un joc  ”de-a sluga și stăpânul”, al aparențelor înșelătoare, într-o schimbare de rol și decor,  în care ea, Lucuța, devenită Alexandra,-primul semn de ”o alta”, și-a pus la bătaie tot arsenalul din dotarea unei femei, neuitând că ”orice demonstrație de inteligență din partea unei femei pe termen lung, e păguboasă”, pentru că ”discuțiile cu bărbații trebuie să se rezume la teme precum starea vremii și la mâncare ” și, mă rog, la ce trebuie să fie o femeie…

Dacă ați observat, vorbind despre acest roman, am rezumat totul la Licuța-Alexandra,  unul dintre cele mai reușite, după părerea mea, personaje feminine din literatura ultimilor ani; un personaj bine creionat, echilibrat, puternic, visând, având așteptări și dorinți, complex și bine structurat psihologic, dar și labil,- atunci când nu mai e în lumea ei, devine Alexandra, ea, Licuța, pierduse, cum s-ar zice, legătura cu pământul, nu mai simțea, sub picior,  podelele mozaicate și bine lustruite , cum simțea odinioară, de la nivelul unei tălpi de pantof scîlciat, podeaua pe care o mătura…

Despre Barosan, Pitroceanu, Fișier și alții, politicienii  stăpâni ai ”inelelor”,nimic de zis, îi întâlnim zilnic în scandalurile care țin, din păcate, treaz doar interesul pentru can-can. De altfel, sunt convins că și autoarea nu i-a folosit decât pentru a țese intriga și a pune în discuție condiția de femeie într-o societate, aparent, echilibrată, din punct de vedere al sexelor, dar puternic impregnată de macism, mai ales în domeniul politicului.

Aș fi vrut să zic despre această carte că e un roman politic, dar, din punctul meu de vedere, nu e decât o extraordinară frescă a unei societăți care și-a pierdut, de mai mult timp, busola, aflându-se la un pas de naufragiu… În plus, sunt de remarcat ,pentru cititori, pasajele în care sunt descrise scenele de dragoste dintre Licuța-Alexandra și Barosan, ba chiar și aceea cu Pitroceanu… Mi-ar fi plăcut una și cu soțul ei, șomerul și nevolnicul de Ion…nu de-alta, dar era odihnit, mânca icre, avea studii…

Și totuși, de ce a clacat Licuța? Păi, o spune chiar ea:”pe bărbat trebuie să-l lași să te cunoască de la gât în jos. Dacă l-ai lăsat să-ți intre în minte, ai pierdut, spun femeile deștepte” ! Să nu fi fost destul de deșteaptă Licuța, pierzându-și pentru un moment, luciditatea, sau n-o fi fost atât de pregătită…  Până la a afla un răspuns, tot vorba Licuței: „găsiți voi pe cineva…eu am de măturat undeva. Nu mai pot vorbi…pierd semnalul…”

 

 

Lasă un răspuns