20, noiembrie, 2017
Breaking News:

Presa teleormăneană, de la comunism la libertate și… retur – O istorie subiectivă a textelor care n-au schimbat nimic

Carmen Dumitrescu

Nu e ușor să fii obiectiv atunci când faci o retrospectivă a presei teleormănene. Pe de o parte, trebuie să găsești jurnalistul potrivit, care să-ți indice precis liniile trecutului acestei profesii în județ și, pe de altă parte, e imposibil să nu empatizezi, căci, fiind jurnalist, la rândul tău, înțelegi mult mai clar substratul poveștii. Ne-am propus, totuși, să încercăm o scurtă istorie a unei activități, în esența ei nobile, într-un județ în care libertatea cuvântului a fost mereu pusă la încercare. Nu puteam iniția acest demers fără niciun sprijin, așa că l-am contactat pe unul dintre jurnaliștii cu vechime ai Teleormanului, fost șef de secție culturală în cadrul ziarului Teleormanul în timpuri comuniste, fost director al ziarului Teleormanul în vremuri democratice. În cei peste 40 de ani de presă, Gheorghe Filip, căci despre el este vorba, a văzut ascensiuni și căderi, a înțeles și a evaluat, a trăit și a simțit ca un ziarist autentic, a evoluat și s-a îndepărtat ușor de o profesie pe care, în definitiv, a iubit-o. Mai mult decât orice altceva, Gheorghe Filip este scriitor și, ca orice scriitor, el a fost, din punctul nostru de vedere, cel mai potrivit om care să ne povestească ce s-a întâmplat cu libertatea cuvântului în presa teleormăneană.

Cenzura comunistă sau cum împaci frustrarea cu Kent și cafea naturală

Privind în urmă, jurnalistul și scriitorul Gheorghe Filip știe că din trecut sunt încă multe de învățat, chiar și acum. Îndeosebi, din trecutul comunist al presei. Povestind cum se întâmpla cenzura în redacția ziarului Teleormanul în timpul timpul regimului comunist, am avut de câteva ori senzația de deja-vu: În perioada comunistă, puteai să scrii. Nu erai sigur că apare ce scrii, însă. Mi s-a întâmplat o dată, am luat partea unui profesor din Roșiori și am scris un articol, a aflat secretarul cu propaganda, nu știu cum, m-a chemat la el… și articolul n-a mai apărut. Secretarul cu propaganda era un om din activul de partid. El nu venea la redacție, dar exista o altă modalitate de cenzură: exista un om în cadrul Direcției de Presă pe județ. La ziar se făcea de serviciu noaptea. Ziua se scriau materialele, se culegeau și, pe rând, câte un redactor făcea de serviciu noaptea. Inițial erau șase oameni la corectură și peste ei era un redactor care se numea supervizor, care era obligat să citească tot ziarul, să se asigure că s-au făcut toate corecturile necesare și deasupra, într-un birou separat, era cel de la Direcția de Presă, căruia i se aduceau toate paginile și dacă nu-i conveneau niște cifre sau vreo formulare, intervenea și modifica. Fără acordul lui, ziarul nu era trimis la tipărit. În rest, nu exista internet pe vremea aia, nu existau telefoane mobile, baza era terenul. Aveam o mașină la redacție, care pleca dimineața și ducea redactorii pe teren. Se întorceau seara. Redacția era împărțită pe secții, erau vreo douăzeci de inși. Presa era respectată pe vremea aceea. Și cred că la acest respect contribuia și puțină frică. Frica nu era neapărat de presă, ci faptul că ai fi putut scrie despre un primar, de exemplu, care era și secretar de partid niște lucruri de natură să-i genereze probleme cu partidul, dar exista o foarte bună comunicare cu oamenii. Aveam un om la secția de Scrisori. Se primeau extraordinar de multe scrisori, care se împărțeau pe secții. Oamenii politici nu amenințau pe vremea aceea, dar teroarea era când trebuia să e faci cuvintele tovarășilor. Eram făcători de cuvinte (discursuri). Singura parte bună era că atunci când făceam cuvinte, fumam Kent și beam cafea naturală. Nu aveai zile libere. Uneori suna telefonul duminica la ora 8 și treuia să merg la redacție, pentru că era ceva de făcut. Nu puteai să refuzi, căci erai dat afară imediat.„

Scurta pauză de libertate

După fuga dictatorului, ziarul Teleormanul a fost unul dintre cele trei sau patru ziare care au mai apărut după revoluție la nivel național. Și, trebuie s-o spunem, a fost unul dintre cele mai de succes, căci la un moment dat, ziarul se tipărea în 50.000 de exemplare. Care se cumpărau! Astăzi, un ziar bine scris are cel mult 300 de cumpăratori reali. Restul așteaptă varianta online. Dar povestea tranziției către libertate este absolut fascinantă: Pe vremea aia, nimeni nu se gândea că o să se stingă vreodată regimul, credeai într-o eternitate a lui și nu aveai prea multe variante de mișcare. Tranziția către libertate s-a făcut foarte tranșant și foarte repede. Pe 22 decembrie 1989, eram la redacție, care se afla acolo unde astăzi e Prefectura și redactorul șef lipsea, își luase concediu exact în perioada aceea. Și am rămas noi de capul nostru. Și atunci am luat decizia să scoatem ziarul. La vremea aceea, nu aveam nicio funcție la ziar, fusesem șeful secției culturale. Am scris materialele, eu am făcut materialul de fond, alții informațiile care veneau continuu și pe 23 dimineața a apărut ziarul. Era unul dintre foarte puținele ziare care au mai apărut atunci în toată țara. În afară de ziarul Teleormanul, mai apăruseră numai vreo trei în toată țara. Am mers la chioșcuri să aflăm impactul. Foarte bun impactul! Era coadă la chioșcuri. Și asta mi s-a părut surprinzător, că dacă lumea avea ceva cu activiștii de partid, cu ziariștii n-a avut absolut nimic. Dimpotrivă! Am ajuns în scurtă vreme la un tiraj care n-a mai fost și probabil nici nu va mai fi în Teleorman, la 50.000 de exemplare. Ziariștii s-au adaptat relativ repede la scrisul liber. Ne-am străduit să fim în afara simpatiilor și partizanatelor, căci voiam publicitate de la toată lumea. Îmi amintesc că o dată a venit Iliescu în județ, un reporter a vrut să-l fotografieze, nu l-au lăsat cei care îi asigurau protecția, am scris în ziar chestia asta și am primit răspuns la de la Iliescu, care își cerea scuze. În perioada aceea, imediat după 89, oamenii aveau foarte mare încredere în ziare. Cei mai buni jurnaliști din Teleorman n-au fost teleormăneni. Și de remarcat că foarte mulți aveau studii superioare. Îmi amintesc de Valentin Hossu, de Teea Luca, care a plecat de la ziar și a devenit director la Muzeul de Artă din București, de Georgeta Blănaru, care a fost foarte bună pe anchetele sociale. Și au mai fost și alții…

Unde s-a dus libertatea cuvântului scris?

Privind în urmă, Gheorghe Filip vede clar logica întâmplărilor. Interesele generale, dar și cele particulare au construit o istorie coerentă, nu neapărat bună sau rea, cât mai degrabă imposibil de demolat. Problema lui, ca și a noastră, nu este privirea în urmă, ci privirea înainte. Și acum, Gheorghe Filip, ca și noi, vede o presă județeană fărâmițată, care nu face din libertate o prioritate. Și, dincolo de toate, el știe, ca și noi, că asta nu se va schimba niciodată, atâta vreme cât Teleormanul va rămâne un județ sărac și lipsit de posibilități de angajare pentru tineri. Căci dacă ar avea unde lucru, jumătate din ziariștii județului n-ar pierde timp prețios prin presă. Percepția personală a unui jurnalist cu vechime a fost interesantă pentru noi, căci uneori, dacă nu întotdeauna, oamenii inteligenți au nevoie de sfaturi bune. Nu de alta, dar un sfat bun poate fi mai valoros decât o oportunitate de angajare. Și de la Gheorghe Filip am primit, în mod indirect, unul dintre cele mai bune sfaturi posibile sub forma unei concluzii: Am peste 40 de ani de presă. În ceea ce privește presa județeană, am rămas cu o imensă dezamăgire. Pentru că foarte rar se scrie aici, pentru că presa de aici e tributară intereselor de partid, fie pe stânga, fie pe dreapta. Alex Ștefănescu și-a adunat toate articolele într-o carte intitulată “Texte care n-au schimbat nimic”. Exact asta simt eu acum, ăsta e sentimentul meu, că ar fi trebuit să plec mai devreme din presă și să scriu literatură. Căci abia după ce am plecat din presă am simțit cu adevărat liniștea și am început să mă ocup de mine și de lucrurile care contează pentru mine. Îmi pare rău că n-am plecat mai devreme, căci aș fi avut mai mult timp să scriu. Și acum simt că nu mai e timp…”

One comment

  1. Ziarul Teleormanul este neschimbat ,daca-l citesti si nu te uiti la tv ai impresia ca Ceausescu inca mai traieste.Altfel spus, Ceausescu a fost inlocuit cu Dragnea.Nici credinciosii nu se inchina la Dumnezeu atat de mult ,cum se prosterneaza Ioan Dumitrescu in fata baronului criptocomunist.Nu stiu daca o face din frica sau santaj sau din lingaiala comunista.

Lasă un răspuns