20, septembrie, 2017
Breaking News:

Poziţia României faţă de invazia Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia – august 1968

Cehoslovacia, august 1968

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, unităţi militare sovietice (în proporţie de 90%) însoţite – simbolic – de trupe poloneze, est-germane, ungare şi bulgare, au ocupat capitala Cehoslovaciei, Praga,  şi alte oraşe. La acţiune au participat cca 29 de divizii, 7500 tancuri, 1000 avioane. Invazia a fost precedată de manevrele Pactului de la Varşovia pe teritoriul cehoslovac, începute la 20 iunie şi continuate de alte aplicaţii militare iniţiate de Moscova, la 23 iulie şi care erau în desfăşurare până când s-a produs intrarea în Cehoslovacia.[1]

La ora 0.30 (23.30 la Praga), după ce generalul Iamşikov, şeful de stat-major al forţei de ocupaţie sovietice şi generalul Pavlovski, comandantul forţei de ocupaţie sovietice, au infoemat autorităţile militare cehoslovace că preluaseră comanda forţelor armate cehoslovace şi că forţele sovietice, est-germane, poloneze, ungare şi bulgare trecuseră graniţa, Serviciul de contrainformaţii al armatei române a raportat acelaşi lucru şefului DSS, Stănescu, împreună cu şeful Serviciului de contrainformaţii al DSS, i-au contactat apoi pe Ceauşescu, Maurer şi Bodnăraş.

Când sovieticii au trimis un curier, la ora 3.30, pentru a anunţa intervenţia, cei trei se aflau deja în şedinţă şi s-au pus rapid de acord să condamne imediat invazia anunţând public formarea Gărzilor Patriotice, că se vor opune prin forţă unor acţiuni similare împotriva României şi solicitând sprijinul Chinei. Au hotărât, de asemenea, să menţină legăturile cu Dubcek şi cu autorităţile cehoslovace, continuând să le ajute.

În acest fel Uniunea Sovietică îşi afirma din nou dreptul la intervenţia militară când socotea că interesele sale majore erau ameninţate.[2]

Principalele cancelarii ale lumii – îndeosebi Europa şi SUA – considerau acţiunea Moscovei ca o agravare neaşteptată a climatului internaţional.

Reacţia conducerii de la Bucureşti nu s-a lăsat aşteptată, astfel că la 21 august 1968, în urma şedinţei comună a CC al PCR, a guvernului şi a Consiliului de Stat s-a dat publicităţii următorul comunicat: „Intervenţia militară sovietică în Cehoslovacia reprezintă o încălcare flagrantă a suveranităţii naţionale a unui stat socialist frăţesc, liber şi independent, a principiilor pe care se bazează relaţiile între ţările socialiste, a normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

…Nimic nu poate justifica săvârşirea acestui act, ocuparea militară a Cehoslovaciei socialiste. Amestecul în treburile interne ale partidului comunist şi ale poporului cehoslovac, intervenţia armată în Cehoslovacia reprezintă o grea lovitură dată unităţii sistemului socialist, mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, prestigiului socialismului în întreaga lume, cauzei păcii.

…Partidul şi guvernul, întregul popor îşi exprimă convingerea că singura cale pentru lichidarea consecinţelor grave create de intervenţia armată în Cehoslovacia este retragerea grabnică a trupelor celor cinci ţări, asigurarea condiţiilor ca poporul cehoslovac să-şi poată rezolva singur treburile interne, fără nici un amestec din afară.”[3]

După această şedinţă comună, în Piaţa Palatului s-a desfăşurat una dintre cele mai mari manifestaţii ale populaţiei capitalei. Deşi, ca toate manifestările de acest fel, fusese „aranjată”, numărul participanţilor a depăşit aşteptările organizatorilor. Chiar Ceauşescu – căruia i se aducea la cunoştinţă permanent evoluţia manifestării – s-a speriat de formidabila manifestare de voinţă de a apăra ţara (nu partidul sau pe Ceauşescu), integritatea şi suveranitatea statului, şi a cerut să îi mai trimită acasă.[4] În cuvântarea ţinută de la balconul CC el declara: „Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist frăţesc…Noi considerăm că pentru a aşeza relaţiile dintre ţările socialiste, dintre partidele comuniste pe baze cu adevărat marxist-leniniste trebuie, o dată pentru totdeauna, să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide… S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluţiei; se vor găsi poate mâine unii să spună că şi aici, în această adunare, se manifestă tendinţe contrarevoluţionare. Răspundem tuturor: întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre… Şi pentru aceasta am decis să constituim, chiar din această zi, gărzile patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali, apărătoare ale independenţei patriei noastre socialiste. Dorim ca poporul nostru să-şi aibă unităţile sale armate pentru a-şi apăra cuceririle revoluţionare, pentru a-şi asigura munca paşnică, independenţa şi securitatea patriei socialiste.”[5]

La 22 august 1968 Marea Adunare Naţională, întrunită în şedinţă extraordinară a adoptat Declaraţia cu privire la principiile de bază ale politicii externe a României.[6]

În Declaraţie se subliniază preocuparea PCR şi a statului pentru depăşirea greutăţilor şi neînţelegerilor create în relaţiile dintre unele ţări socialiste şi pentru aşezarea relaţiilor dintre ele pe baza principiilor marxism-leninismului, ale internaţionalismului proletar, cu respectarea independenţei şi suveranităţii fiecărui stat, a egalităţii şi neamestecului în treburile interne, a avantajului reciproc. Se reaminteşte că organizaţia Tratatului de la Varşovia a fost constituită ca un instrument de apărare a ţărilor socialiste împotriva atacurilor externe şi ea nu se poate folosi pentru acţiuni militare împotriva unei ţări socialiste.[7]

Moscova devenise vizibil iritată de atitudinea conducerii PCR şi de aceea se impunea cu precădere stabilirea şi aplicarea unei strategii diplomatice care să reducă tensiunea.

Pentru realizarea acestei strategii, pentru calmarea şi normalizarea situaţiei, I.Gh.Maurer, ajutat de E.Bodnăraş, a urmărit două obiective:

  1. a) diplomaţii români nu aveau voie să se refere, în discuţiile publice oficiale, la criza cehoslovacă sau să comenteze poziţia României;
  2. b) prin mijlocare diplomatice – contacte, negocieri, convorbiri – trebuia să se încerce convingerea Uniunii Sovietice să renunţe la luarea în calcul a unei acţiuni directe (violente) faţă de România.

Urmând această strategie diplomatică, s-a obţinut rezultatul dorit: descreşterea tensiunii şi revenirea la starea de normalitate.[8]

La întrunirea de urgenţă a Adunării Generale ONU, din 25 august 1968, la New York, preşedintele în exerciţiu al Adunării Generale, Corneliu Mănescu, referindu-se la poziţia României a declarat: „Suntem hotărâţi să facem totul ca să acţionăm să se evite orice încordare, deşi într-un şir de probleme avem păreri deosebite, inclusiv în problema cehoslovacă, am căutat să punem un accent deosebit pe relaţia de prietenie cu Uniunea Sovietică.”[9]

La 23 august 1968, secretarul de Stat al SUA, Dean Rusk, i-a cerut ambasadorului URSS în Statele Unite, Anatoli Dobrînin, explicaţii despre zvonurile alarmante despre o posibilă intervenţie a Uniunii Sovietice împotriva României.

Dobrînin a considerat aceste zvonuri fără temei. La 28 august Rusk revine: „În numele umanităţii, vă cerem să nu invadaţi România, întrucât consecinţele pot fi impredictibile”.  Secretarul de Stat american a cerut răspuns şi explicaţii fără întârziere, iar ambasadorul rus – după ce primise aprobare de la Moscova – a declarat că URSS nu are intenţia să atace România.[10]

Preşedintele american, L.Johnson, într-o cuvântare la San Antonio (Texas) a făcut o referire la Europa de Est, avertizând cu repercusiuni cumplite dacă  Moscova ar elibera „câinii războiului”, cu referiri directe la temerile legate de posibilitatea invaziei României de către trupele sovietice.

Preşedintele american a avertizat public URSS în prima săptămână a lunii septembrie, iar invazia României nu a mai avut loc.

În şedinţa Consiliului Naţional de Securitate, din 4 septembrie, Rusk a comunicat că, deşi sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul preşedintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovieticii nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare”. Generalul Wheeler era de aceeaşi părere, explicând că: „19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile. Această forţă poate înăbuşi rapid orice opoziţie românească. Vor exista puţine informaţii ale serviciilor de spionaj. Vom putea însă să detectăm mişcările avioanelor sovietice.”[11]

Corneliu Mănescu îl informează, la 1 octombrie 1968, la New York, pe Dean Rusk că poporul român a luat cunoştinţă de declaraţia preşedintelui Johnson din 30 august, deşi mass-media română nu a difuzat această ştire. Opinia secretarului de Stat: „o acţiune a Moscovei împotriva României ar avea de luat în seamă atitudinea însăşi a poporului român; ar periclita relaţiile dintre URSS şi Occident; ar declanşa un răspuns furios din partea opiniei publice mondiale.”[12]

În România reacţia opiniei publice faţă de evenimentele din Cehoslovacia a fost una spontană, emoţională, cu totul în sprijinul declaraţiilor conducerii partidului şi statului. Nu a fost panică însă, lumea a cumpărat alimente – zahăr, făină, ulei, paste făinoase, conserve, comerţul de stat făcând faţă cererii mult sporite, fiecare cumpărând cât a vrut.

Exista percepţia că o revenire a militarilor sovietici în România ar însemna şi o reeditare a începuturilor regimului democrat popular, cu epurări, luptă de clasă, represiune generalizată. Moscova era însă interesată să pună capăt experimentului cehoslovac, dacă se întindea şi în alte ţări socialiste, punea sub semnul întrebării însăşi regimurile de tip sovietic impuse în Estul şi Centrul Europei după 1945.[13]

România, ca urmare a gestului său de a condamna trimiterea de trupe militare ale statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, în august 1968, în Cehoslovacia, a trecut foarte aproape de o intervenţie militară sovietică.

După ce pericolul a trecut conducerea de la Bucureşti a încercat să înţeleagă politica externă a URSS. Deşi Ceauşescu, prin atitudinea avută faţă de invazia Cehoslovaciei, şi-a câştigat locul de lider al ţărilor din blocul comunist, el nu putea să se sustragă angajamentelor asumate în cadrul CAER şi Tratatului de la Varşovia. De asemenea, trebuia să reevalueze poziţia României în cadrul blocului comunist astfel încât să nu fie depăşite limitele toleranţei sovietice. Evenimentele din august 1968 păreau să compromită începutul timid al cursului pozitiv al relaţiilor Est-Vest. Toate acestea ameninţau şi direcţiile de perspectivă ale politicii externe ale României, obligând-o la prudenţă şi reconciliere cu partea sovietică, la concesii minimale în relaţiile bilaterale, ceea ce ar fi dus la diminuarea neîncrederii dintre cele două părţi.

Delegaţia română prezentă la sesiunea anuală a ONU, în noiembrie 1968, a fost informată din partea oficiului sovietic de la New York, că în urma discuţiilor directe cu liderii români, a întâlnirii dintre miniştri Apărării din ţările Tratatului de la Varşovia (29-30 noiembrie, Moscova), că relaţiile dintre România şi URSS se normalizaseră în mare măsură. Primul secretar al misiunii sovietice la ONU, V.I.Ustinov, a subliniat: „tovarăşii români s-au convins să nu există nici un pericol pentru România şi că în întreaga campanie desfăşurată în această privinţă n-a fost vorba decât de o neînţelegere…Conducerea sovietică a greşit atunci când, ca reacţie la o serie de atitudini potrivnice ale României, n-a invitat pe reprezentanţii români la unele întâlniri multilaterale la care s-au discutat probleme ale CAER şi ale Tratatului de la Varşovia… Greşeala conducerii române a fost aceea de a prelua zvonul cu privire la pericolul iminent al unei invazii sovietice.”[14]

George Macovescu, primul adjunct al ministrului Afacerilor Externe, afla la 25 septembrie 1968, la dineul oferit în onoarea ambasadorului sovietic la Bucureşti, A.V.Basov, că unitatea ţărilor blocului comunist continua să rămână unul dintre obiectivele politicii externe a URSS. Potrivit lui Basov, intervenţia din Cehoslovacia a avut un dublu scop preventiv: s-a evitat repetarea situaţiei din Ungaria şi s-a asigurat securitatea blocului comunist împotriva unei eventuale agresiuni vest-germane. Neînţelegerile dintre România şi URSS, din august 1968, fuseseră un moment delicat, însă ceea de irita era răspândirea zvonului că România trecuse foarte aproape pe lângă o ocupaţie  asemănătoare celei din Cehoslovacia. Conducerea de la Kremlin era mulţumită că România nu dăduse crezare zvonurilor provocatoare care circulaseră şi care urmăreau deteriorarea relaţiilor româno-sovietice. Diplomaţii sovietici de la Bucureşti transmiteau că se dorea dezvoltarea unui dialog între cele două părţi, precum şi înlăturarea subiectelor de dispută.

În viziunea diplomaţilor români, după invazia din Cehoslovacia, în politica externă a URSS nu se semnalau modificări majore de strategie, continuând acţiunile de coordonare a statelor satelite prin intermediul CAER şi Tratatului de la Varşovia. Continua, de asemenea, politica de izolare a PC Chinez în lumea comunistă şi nu se renunţase la cursul „înţelegerii globale” cu SUA.

Politica europeană a URSS se baza pe două principii: păstrarea blocurilor militare şi menţinerea trupelor străine pe teritoriul altor state. În acest context, nici problema germană nu părea să-şi găsească rezolvarea; cererile sovietice de recunoaştere a graniţelor existente în Europa, stoparea accesului la arma nucleară, recunoaşterea RDG, reglementarea situaţiei Berlinului occidental ş.a. nu întruneau acceptul guvernului de la Bonn. Blocarea negocierilor împiedica şi normalizarea relaţiilor sovieto-germane şi procesul securităţii europene.

România aprecia că în ceea ce priveşte politica Uniunii Sovietice faţă de Orientul Apropiat, se promovase inconsecvent, cu interese de moment ceea ce dusese la un dublu eşec, militar şi politico-diplomatic. Prin implicarea în conflictele din Orientul Apropiat, Moscova urmărise doar prezenţa flotei sovietice în Marea Mediterană şi deschiderea negocierilor cu partea americană. La Bucureşti apropierea sovieto-americană era interpretată ca o împărţire a sferelor de influenţă într-o altă parte a lumii. Diplomaţii români au înţeles că politica externă românească se va subordona scopurilor sovietice şi nu se va putea sustrage înţelegerilor globale care ar fi intervenit între SUA şi URSS.[15]

DAN BOTEZ

(fragment din lucrarea, în curs de apariţie, „ION GHEORGHE MAURER. UN INTELECTUAL LA POARTA COMUNISMULUI”)

[1] Mircea Maliţa, Dinu.C.Giurescu  – „Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972”, Ed.Compania, Bucureşti, 2011, p.102

[2] URSS reacţionase asemănător la răscoala muncitorilor din Berlin (1953) şi în zilele Revoluţiei din Ungaria (1956)

[3] Dinu.C.Giurescu (coord.)„Istoria românilor. România în anii 1948-1989”, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2013, p.312

[4] Mihai Retegan“1968 din primăvară până în toamnă”, Ed.RAO, Bucureşti, 1998, p.209

[5] Nicolae Ceauşescu„România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste”, vol.2, Ed. Politică, 1968, pp.415-417

[6] Ulterior, documentul a fost trimis oficial către parlamentele şi guvernele lumii, precum şi ONU

[7] D.C.Giurescu (coord.)op.cit., pp.312-313

[8] M.Maliţa, D.C.Giurescuop.cit, pp.86-104

[9] D.C.Giurescu (coord.)op.cit., p.313

[10] M.Maliţa, D.C.Giurescuop.cit,  pp.94-99

[11] L.Watts“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, Ed.Rao, Bucureşti, 2011, p.405

[12] M.Maliţa, D.C.Giurescuop.cit,  pp.94-99

[13] D.C.Giurescu (coord.)op.cit., p.315

[14] Academia Română„Arhivele totalitarismului”, nr.3-4/2014, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, p.190

[15] Academia Română“Arhivele…”, p.191

Lasă un răspuns